Hedonism
28.02.2021 1 780 0 bestuser

Hedonism

Scrisori din cărți
Favorite

Spre deosebire de alte scrisori publicate în acest website, de data aceasta, comenteriul pe care, uneori, obişnuiesc să-l inserez la începutul scrisorii, l-am lăsat la sfârşitul textului. Acesta este, bineînţeles, un fragment. Pentru întregul capitol, accesaţi „Scrisori către fiul meu” în biblioteca virtuală MsBook  


În O zi din viaţa lui Ivan Denisovid, Soljenitîn povesteşte cum arată una dintre cele 3.653 de zile petrecute în Gulag de deţinutul Ivan Denisovici Şuhov. O face pe aproape două sute de pagini. La capătul acestei zile, Şuhov adoarme recapitulându-şi sumedenia de lucruri care se petrecuseră cu el de când se sculase, de la cinci dimineaţa. Prima preocupare mai deosebită fusese ascunderea rapidă a unei jumătăţi din porţia de pâine în saltea. Asta presupusese găurirea saltelei, apoi coaserea ei la loc. Operaţiunea fusese făcută rapid şi curat. Şuhov avusese o mare satisfacţie. Apoi scăpase să fie trimis la carceră, la prânz ciupise o porţie de caşă în plus, îşi făcuse norma de zidit, nu fără plăcere („zidise cu spor”), îşi ascunsese bine, ca să nu-i fie găsită la percheziţie, pânza de ferăstrău, iar acum, seara, înainte de a-şi vârî picioarele în mâneca pufoaicei şi a adormi, Şuhov molfăie îndelung o bucăţică de salam primită în dar de la deţinutul aflat în patul de jos. Şi Soljenitîn conchide: „Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită.”

[...]

Dar ce plăceri mi-au rămas, o să te grăbeşti să mă întrebi, după ce am renunţat la funesta patimă a fumatului? Să începem cu toaleta matinală. În Elogiu mamei vitrege, Vargas Llosa are un capitol intitulat „Ablaţiunile lui Don Rigoberto”. În camera de baie, personajul îşi extrage o plăcere din constatarea zilnică a impecabilei prestaţii a stomacului propriu.

Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger & Gallet) –, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de the vert de la BVLGARI, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior. Sper că nu mă judeci pentru atâta lucru. Oricum, întreaga operaţiune nu-mi răpeşte mai mult de o jumătate de oră, aşa cum cele 15 minute de gantere şi de exerciţii de abdomen se aşază şi ele, cuminţi, în economia debutului zilei, tot ca o plăcere, înainte de duş. Te asigur că făcând toate astea nu mă simt nici ca o „cocotă masculină”, nici „devirilizat”, nici „îmburghezit”, nici snob, nici „metrosexual”, ci sunt pur şi simplu un om care are o relaţie cordială cu corpul său, o răspundere pentru forma lui, pentru supleţea pielii lui şi pentru mirosurile pe care le emană.

Vine apoi plăcerea ceaiului pe care-l beau, când mă aşez la biroul de lucru, până la ora 11, ora pauzei pentru micul dejun. Reîntâlnirea, în fiecare dimineaţă la nouă şi jumătate, cu serviciul de ceai, este pentru mine o mare plăcere mică. Ceaşca, pe care am găsit-o într-un bazar din Regensburg, e din cea mai transparentă sticlă, subţire ca o coajă de ou. E amplă, menită să primească şi să expună fără ambiguitate culoarea (roşiatică, aurie sau verzuie) a ceaiului pe care îl cumpăr, în punguţe zvelte, de 50 de grame, din hârtie celofanată colorată felurit, de la magazinul de ceaiuri deschis în urmă cu un an la doi paşi de casă. După ce aleg între un ceai verde sencha secura (parfumat cu floare de cireş japonez şi petale de trandafir) sau orange-maracuja (bucăţi de măr uscat, lemongrass, felii de portocale şi fulgi de papaya) sau, vara, un the au Sahara (frunze de mentă şi petale de trandafir) de la Mariage Freres (merită vizitat magazinul lor parizian din Marais, deschis în 1843, de pe rue Bourg Tobourg), pun o linguriţă-două în strecurătoarea cromată, cu găurile atât de fine încât un ac nu poate pătrunde în ele – strecurătoarea are boruri largi şi e croită pe măsura ceştii –, torn apa dată în clocot şi încep să privesc, în năvala ei, zbaterea spasmodică a firicelelor de ceai şi plante felurite, apoi lenta lor cedare, felul resemnat în care se lasă îmbrăţişate şi ucise de fiebinţeala lichidului, domoala lor aşezare pe fundul strecurătorii şi lăbărţarea lor finală (ultimul expir), felul tacticos în care, umflându-se, ocupă încet-încet întreaga scobitură a strecurătorii. După două-trei minute ridic strecurătoarea, îndepărtez capacul de sticlă ce fusese aşezat deasupra ei pentru ca infuzia să fie perfectă şi, cu un gest scurt, bătând strecurătoarea de câteva ori de marginea de plastic a pubelei, lepăd din scobitura ei clisa de ceaiuri, plante şi flori care între timp şi-au lăsat aromele în curbura ceştii. Şi port apoi ceaşca, inhalându-i aburii, spre locul de pe birou care o aşteaptă, în dreapta laptopului IBM cu capacul negru.

[...]

Dar iată, la capătul acestei mici ore de transă mă aşteaptă – Doamne, ce mare plăcere mică! – cafeaua cu cele două felii de pâine prăjită şi paharul de suc de portocale amestecat cu suc de grep. Mă întrerup cinci minute pentru a arunca pâinea cu seminţe de floarea-soarelui în toaster şi pentru a turna cafeaua – îndată ce bolboroseala cafetierei a încetat – în cana albastră din care o beau zilnic şi pe care o cheamă Apolodor. În timp ce sorb cafeaua şi, după prima felie de pâine, dau peste cap paharul cu suc rece, nu scap din ochi, de teamă să nu fugă, gândul pe care tocmai l-am înhăţat. 

[...]

Şi ziua poate continua aşa, mişcându-se între pagini scrise, pauze culinare (o salată de ruccola cu ulei de măsline şi oţet de mere, presărată cu feliuţe de jambon de Parma şi bucăţele de Grana Padano), citate căutate cu înfrigurare în cărţile bibliotecii mele, câteva ture cu bicicleta pe străduţele necirculate ale cartierului, alte pagini scrise, alt ceai, altă cafea, bârfitul la telefon al prietenilor mai puţin apropiaţi cu prietenii apropiaţi, în sfârşit, cartea de seară din pat, cu carneţelul de note alături şi, apoi, alunecarea în somn... După o asemenea zi, pot spune şi eu, din Gulagul vieţii mele, ca Soljeniţîn despre ziua deţinutului Ivan Denisovici: „Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită.”

Cu riscul de a nu fi citit (textul principal este destul de lung şi puţini au răbdarea să ajungă la capăt), am lăsat comentariul la urmă.

În teaser-ul din pagina principală am pus linkuri spre două comentarii, unul din Dilema Veche şi unul din Ziare.com, care abordează „problema Liiceanu” din două unghiuri: unul justificativ (Dilema) iar celălalt să-i zicem... punitiv (Ziare).

Amândouă articolele se concentrează asupra futilului, asupra ritualului de dimineaţă al scriitorului Liiceanu, maimuţărind Abluţiunile lui don Rigoberto (la care, de altfel, face referire în textul d-sale) . Dar nu acesta este esenţialul! Nu faptul că Liiceanu descrie in extenso gelurile, cremele şi parfumurile cu care-şi înmiresmează trupul, nu alegera dubitativă a ceaiului de dimineaţă, nu salatele şi sucurile mai mult sau mai puţin sofisticate pe care şi le prepară. Nu! Dacă ar fi doar atât, s-ar fi înscris în linia hedonistă afirmată în titlu.

Faptul că acest text este asociat cu „o zi fericită” din detenţia lui Ivan Denisovici... nu este deranjant, este de-a dreptul scârbos. Acest lucru l-au trecut cu vederea şi binecunoscutul ziarist şi autorul articolului din Dilema veche. Iar capitolul acesta strică toată cartea. Dar, măcar a adus-o în atenţia publicului din România.


Comentarii (0)
Add comment
Lasă un coment
O scrisoare
O scrisoare
O scrisoare
08.11.20 Scrisori din cărți
O întâlnire întâmplătoare cu Constantin Noica, în vestibulul locuinţei unei cunoştinţe, îl face pe filosoful român să-l privească cu atenţie pe tânărul de 25 de ani,
Celebritate
Celebritate
Celebritate
02.12.20 Scrisori din cărți
Celebritatea are şi reversul medaliei, adică acele părţi nu tocmai plăcute şi, uneori, jenante. Liiceanu îi povesteşte fiului cum a ajuns „celebru” printre cardiologii
Întânire
Întânire
Întânire
30.10.20 Scrisori din cărți
La apusul pubertăţii, când încă nu mijiseră zorii adolescenţei, în această zonă crepusculară a vieţii, Liiceanu se întâlneşte cu propriul trup. Experienţa
Sărut
Sărut
Sărut
07.11.20 Scrisori din cărți
Pornind de la afecţiunea cardică ce i-a „deschis” drumul către Statele Unite, Gabriel Liiceanu rememorează, în a doua scrisoare din volum, toate formele de manifestare
Argument
Argument
Argument
30.10.20 Scrisori din cărți
Nu ştiu dacă „Scrisori către fiul meu” este într-adevăr o culegere sau doar texte care aparţin genului epistolar, peste care pluteşte un stil eclectic. Amintirile se
лучший сайт где можно скачать шаблоны для dle 12.0 бесплатно