Onestitate

Au trecut patru luni de când sunt aici. M-am gândit mult la tine în tot acest timp. Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mi-am dat seama că nu am fost cinstită faţă de tine. Ar fi trebuit să fiu mai onestă, să mă fi purtat mai frumos cu tine.

Poate că nu mă exprim chiar cum ar trebui. Fetele de vârsta mea nu folosesc niciodată cuvântul „onest”. Fetele tinere, ca mine, nu prea fac deosebire între ceea ce e cinstit şi ceea ce nu e. Puţin le pasă de acest aspect. Ceea ce le interesează este ceea ce e frumos sau ceea ce le face fericite. „Onest” este un cuvânt pe care-l folosesc bărbaţii, de fapt, dar nu pot să nu mi-l asum şi eu acum pentru că simt că mi se potriveşte perfect. Pentru mine, cuvinte ca „frumos” şi „fericit” au devenit mult prea complicate şi de aceea încerc să mă agăţ de alte standarde. Eu vreau să ştiu dacă ceva este „cinstit”, sau „onest”, sau „adevăr universal”.

Oricum, consider că nu am fost onestă faţă de tine. Te-am târât într-un cerc vicios şi probabil te-am rănit profund. Procedând astfel, m-am târât şi pe mine în acelaşi cerc şi m-am auto-rănit. Nu-ţi spun lucrul acesta ca să mă scuz sau să mă justific, ci vreau să ştii că sunt conştientă de tot ce s-a întâmplat. Dacă eu am lăsat o rană deschisă în inima ta, aceea este şi rana mea. Te rog din suflet să nu mă urăşti pentru asta. Sunt o fiinţă cu multe defecte, mult mai multe decât îţi poţi imagina şi tocmai de aceea îmi doresc din tot sufletul să nu-mi porţi pică. Dacă faci aşa ceva, s-a terminat cu mine. Eu nu sunt capabilă, ca tine, să mă închid în carapacea mea şi să aştept să treacă totul. Nu ştiu dacă tu eşti exact cum zic eu acum, dar aşa îmi imaginez eu. Te invidiez pentru asta şi poate tocmai acesta este motivul pentru care te-am târât în acel cerc despre care-ţi vorbeam.

Poate modul în care privesc eu lucrurile este prea analitic, nu? În orice caz, nu pot spune acelaşi lucru despre tratamentul care mi se face aici. După ce stai într-un sanatoriu câteva luni, devii, fără să vrei, mai mult sau mai puţin analitic. „Asta s-a întâmplat din pricină că… aceea are sens… de ce-o fi aşa?…” Sunt întrebări pe care ţi le pui inevitabil, dar nu ştiu dacă ele simplifică lumea sau o complică. În orice caz, toată lumea de aici este de părere că mi-am revenit mult. Şi eu simt lucrul acesta. Este prima oară când mă simt capabilă să mă aştern, liniştită, pe scris. În scrisoarea pe care ţi-am scris-o în iulie, am simţit că scot cu cleştele fiecare cuvinţel (deşi, ca să fiu cinstită, nu îmi amintesc ce ţi-am scris. A fost groaznică?), dar acum cuvintele curg singure pe hârtie. Aerul de aici e curat, m-am izolat de lume, e o linişte desăvârşită, am un program regulat, fac sport. Se pare că de aşa ceva aveam nevoie. Este extraordinar să poţi scrie scrisori! E minunat să simţi nevoia să comunici cu cineva, să te aşezi la birou, să iei stiloul şi să-ţi aşterni gândurile pe hârtie. Normal că atunci când mă apuc de scris, nu reuşesc să cuprind în cuvinte tot ce mi-aş dori, dar nu mă deranjează. Pe mine mă face fericită chiar şi numai dorinţa de a scrie. De aceea îţi scriu acum. Este şapte şi jumătate seara, am mâncat şi tocmai am făcut baie. Este o linişte deplină în jurul meu şi afară e întuneric beznă. Nu se zăreşte nici măcar o dâră de lumină. De obicei văd stelele de la fereastra mea, dar astăzi e înnorat şi nu se vede nicio stea. Cei de aici ştiu foarte multe despre astre şi deseori îmi arată care e Fecioara, care e Săgetătorul. Probabil că nu au ţinut neapărat să le înveţe, dar nu au avut cu ce-şi omorî timpul după apusul soarelui. Ăsta e motivul pentru care ştiu o mulţime de lucruri şi despre păsări, flori, insecte. Când stau de vorbă cu ei, realizez cât am fost de ignorantă, dar nu mă deranjează deloc sentimentul acesta.

[...]

Doctorul meu spune că a sosit momentul să iau legătura cu „lumea din afară”, vreau să spun cu lumea normală, cu oameni normali. De câte ori îl aud spunând lucrul acesta, nu mă gândesc decât la tine. Ca să fiu cinstită, pe părinţii mei nu prea am chef să-i văd. Sunt prea răvăşiţi din pricina mea şi chiar dacă aş avea puterea să stau de vorbă cu ei, discuţia n-ar face decât să mă răscolească. Pe lângă aceasta, sunt lucruri pe care vreau să le discut cu tine. Nu sunt sigură că o să fiu capabilă să-ţi explic ca lumea, dar sunt lucruri importante şi nu le mai pot evita.

Nu vreau să fiu o povară pentru tine. Nu pot suferi gândul că aş deranja pe cineva. Îţi cunosc sentimentele faţă de mine şi sunt fericită, iar acum nu încerc altceva decât să te fac să înţelegi cât de fericită sunt. Tocmai de afecţiune am eu mare nevoie acum. Te rog să mă ierţi dacă te-am necăjit cu ceva în această scrisoare. Aşa cum ţi-am scris şi mai înainte, eu sunt o fiinţă cu mult mai multe defecte decât crezi tu.

De multe ori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă noi doi ne-am fi întâlnit în împrejurări obişnuite şi ne-am fi plăcut reciproc? Dacă eu aş fi fost sănătoasă la minte şi dacă tu ai fi fost normal (bineînţeles că eşti!) şi dacă n-ar fi existat niciun Kizuki… ce s-ar fi întâmplat oare? Ce bine-ar fi dacă n-ar exista „dacă”! Acum nu-mi rămâne altceva decât să fiu cinstită şi deschisă şi sper să-ţi fi putut transmite o parte din sentimentele mele. Spre deosebire de alte spitale, cei de la sanatoriul acesta pot fi vizitaţi oricând. Trebuie să mă anunţi cu o zi înainte şi poţi veni când doreşti. Putem mânca împreună şi ai unde să stai. Mi-ar face mare plăcere să vii o dată la mine, când îţi convine ţie. Aştept cu nerăbdare să te văd. Îţi pun în plic şi o hartă ca să mă poţi găsi mai uşor. Scuză-mă că ţi-am scris atât de mult.