Recunoştinţă

Naoko este, ca să-l citez pe Murakami, „iubita prietenului mort” al personajului Watanabe Toru. Au crescut toţi trei împreună până la vârsta de 17 ani, când prietenul lui Watanabe şi iubitul lui Naoko, Kizuki, s-a sinucis. A fost o lovitură dură pentru amândoi. După terminarea liceului, Watanabe s-a dus la o facultate privată din Tokio şi, când se aştepta mai puţin, s-a întâlnit cu Naoko.

Între cei doi se leagă o dargoste ciudată şi, în seara când Naoko îşi serbează ziua de naştere – împlinea 20 de ani –, Watanabe face dragoste cu ea. O întrebare pe care acesta i-o adresează lui Naoko, în legătură cu Kizuki, este ca un întrerupător care face un contact greşit iar Naoko are o cădere nervoasă. Watanabe pleacă, a doua zi încearcă să ia legătura cu ea, însă află că a eliberat apartamentul pe care-l închiriase, iar scrisorile trimise pe adresa familiei rămân fără răspuns. Până într-o zi, când primeşte această scrisoare.

Cartea „Norwegian Wood”, scrisă de Haruki Murakami, poate fi descărcată din website-ul MsBook la adresa: https://is.gd/fkpyHB.

★

Te rog să mă ierţi că nu ţi-am răspuns mai devreme, dar încearcă să mă înţelegi. Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi revin şi să mă simt capabilă să scriu. Am început scrisoarea aceasta de cel puţin zece ori. În vine foarte greu să scriu scrisori.

Încep cu concluzia. Am decis să-mi întrerup studiile un an de zile. Deocamdată aşa am hotărât, dar am o vagă bănuială că nu am să mă mai întorc niciodată la facultate. Poate o să te mire, dar de fapt, cochetez cu ideea aceasta de multă vreme. Am vrut să-ţi spun şi ţie de multe ori, dar nu m-am simţit capabilă să abordez problema, îmi era frică şi să rostesc cuvintele.

Te rog să nu pui lucrurile la suflet. Orice s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat, rezultatul ar fi fost oricum acelaşi. Poate nu-i frumos ce spun eu acum şi n-aş vrea să te jignesc, dar ceea ce vreau sa subliniez este faptul că îmi doresc să nu te consider vinovat pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Mă priveşte pe mine şi numai pe mine. Aproape un an de zile am tot amânat şi-am amânat, şi până la urmă ţie ţi-am creat neplăceri. Gata, s-a terminat! Toate au o limită. După ce am plecat din apartamentul din Kokubunji m-am întors acasă la părinţi, în Kobe şi o vreme am tot mers pe la spital. Doctorul mi-a spus că există un sanatoriu care ar fi foarte bun pentru mine, undeva în munţii din preajma oraşului Kyoto. Nu este vorba, de fapt, de un spital propriu-zis, ci un fel de sanatoriu cu un program mai lejer. Amănunte îţi mai scriu cu alt prilej. Acum nu mă simt în stare. Nu încă. Am nevoie de linişte, trebuie să-mi odihnesc nervii într-un loc izolat de lume.

Îţi sunt foarte recunoscătoare pentru că ai stat prin preajma mea un an de zile. Te rog să crezi măcar atât dacă altceva nu vrei să crezi. Nu mi-ai făcut nici un rău, eu mi l-am făcut singură. Zău că asta e părerea mea.

Încă nu sunt pregătită să te întâlnesc. Nu că n-aş vrea, dar pur şi simplu nu sunt pregătită. Când o să consider că sunt, îţi voi scrie imediat. Cred că atunci am putea să ne cunoaştem mai bine. Presupun că ăasta ar trebui să facem, să ne cunoaştem mai bine.

La revedere.