Argument

„Scrisori către fiul meu” are două părţi. Prima este legată de experienţa americană a lui Gabriel Liiceanu, unde a fost pentru o operaţie pe cord. Scriindu-i fiului său, Ştefan, aflat în Japonia, autorul îşi descrie atât suferinţa, cât şi angoasele legate de operaţia pe care trebuie să o suporte, printre care presară amintiri din tinereţe şi descrieri din locurile americane prin care trece. Citind, am avut tot mai mult impresia că am în faţa ochilor un melaj din America ogarului cenuşiu şi De ce iubim femeile, asezonat cu o pastişă la Elogiu mamei vitrege.

Cea de a doua parte, Cearta ta cu viaţa păstrează acelaşi stil eclectic de la început, fiind un amestec autobiografic cu panseuri filosofice despre iubire, fiinţa umană, dragoste şi căsnicie. Penultimul capitol Intră în scenă „celãlalt”. Contratimpul – Ce ne facem cu calul negru? mi s-a părut foarte interesant: o reintrpretare a arhetipului iubirii reprezentat de perechea Romeo şi Julieta.

Cartea a fost, la un moment dat, şi subiectul zeflemelei sulfuroase a ziaristului Cristian Tudor Popescu, ridiculizându-l pe Liiceanu în emisiunea Cap şi pajură transmisă de postul Realitatea TV. Subiectul zeflemelei CTP-ului l-am expus în comentariul scrisorii nr.7, Hedonism.

Textul de mai jos deschide seria scrisorilor şi, aşa cum este conceput, poate ţine loc de prefaţă. Am păstrat caracerul cursiv al fontului, în conformitate cu originalul. 

Nu ştiu, dragul meu, cât o să se întindă această scrisoare şi nici câte scrisori am să ajung să-ţi scriu din sejurul meu ame­rican. S-ar putea ca, puse laolaltă, ele să devină ultima carte a vieţii mele, de vreme ce, de atâţia ani de când eşti departe, timpul meu nu-i altceva decât un lung dialog cu tine. Iar dacă, aşa cum s-a spus într-o epocă în care se scriau şi cărţi, şi scri­sori adevărate, cărţile nu sunt altceva decât epistole groase adresate prietenilor de departe, tu, prin nu ştiu ce întorsătură a soartei, ai devenit prietenul meu cel mai de departe. Nu se cu­vine atunci să primeşti şi cele mai groase scrisori?

Îmi place acest lucru? La început mi-afost greu. Absenţele nu se pot umple doar prin cuvinte. Dar n-am avut încotro. Ca să ajung la tine, a trebuit să-ţi scriu. Am terminat prin a mă în­drăgosti de însăşi fiinţa depărtării? Sigur e că amândoi ne-am fost la îndemână în primul rând prin amprenta pe care fiecare a lăsat-o în celălalt. Sunt momente în care mă întreb în ce timp imemorial ne-am cunoscut. Ne-am aşteptat, cred, foarte tare unul pe altul, dacă ne-am putut despărţi aşa de repede, ducând totuşi cu noi atâtea certitudini de nezdruncinat. Pen­tru că altminteri cum s-ar fi putut naşte atâta complicitate din­tr-o absenţă atât de mare?

Sunt de cinci zile în statul Tennessee, în orăşelul Soddy Daisy, de lângă Chattanooga. Încep să-ţi scriu nu numai pentru că, mânat de fascinaţia noului, aş tine cu orice preţ să te ţin la curent cu tot ce-am văzut. Şi chiar dacă o voi face, chiar dacă exotismul lumii în care am intrat mă va transforma din când în când într-un limbut, simt mai degrabă nevoia ca, înainte de a intra în sala de operaţie, să rămân o vreme în preajma lucrurilor pe care nu am apucat până acum să ţi le spun. Voi proceda ca iedera. Pentru a lua în stăpânire totul, mă voi agăţa de orice îmi iese în cale.