Sărut

Dar, povestindu-ţi tot ce ţi-am povestit, îmi dau seama că nu ţi-am spus decât jumătate din adevărul „ultim” despre bu­cata asta de carne care palpită secundă de secundă în cen­trul fiinţei noastre şi care, dintre toate „piesele” ce ne alcă­tu­iesc, este cea mai năzuroasă, cea mai doritoare să se afirme şi cel mai greu de stăpânit. Când m-am întâlnit prima dată cu ea? Povestindu-ţi despre tahicardiile mele, te-am lăsat să în­ţelegi că eu şi inima mea am făcut cunoştinţă târziu şi, dacă e să fim drepţi, nu în modul cel mai plăcut. Ar fi însă o mojicie faţă de ea ca, după ce am vorbit cu oarecare pedanterie de mizeriile pe care mi le-a făcut în ultimii ani, să trec sub tă­ce­re primele noastre întâlniri.

N-ai cum să ştii, iar eu nu am apucat până acum să-ţi po­vestesc, ce a însemnat sfârşitul anilor ‘50 pentru cei din ge­neraţia noastră. Toamna lui 1956 avea să fie prima în care cursurile liceale urmau să devină mixte. Ei şi?, ai să mă în­trebi, uimit să vezi că dau atâta importantă unui fapt ce poa­te părea banal. Pentru voi, care aţi crescut, fete şi băieţi, aşa zicând „mână în mână” începând de la grădiniţă, extra­or­di­narul acestui lucru şi semnificaţia lui uriaşă în raport cu viaţa afectivă a unui individ nu pot decât să vă scape. Ceea ce cred că se pierde atunci când ratezi întâlnirea cu celălalt sex la începutul pubertăţii (şi nu mai devreme) este acea calitate unică – ce nu se poate forma decât la această vârstă – a vi­se­lor, a dorinţei şi, mai ales, a misterului care, pentru a fi com­pleţi, trebuie să ne locuiască toată viaţa. E ca ploaia şi soa­re­le ca­re, pentru coacerea unui fruct, trebuie să vină la timp. Fan­­te­zia cu care vom învesti actul sexual, forţa dorinţei şi gra­­da­rea ei, palpitul aşteptării, calitatea însăşi a libidoului ca­­re ne însoţeşte – când ca o binecuvântare, când ca un bles­tem – până la adânci bătrâneţi – toate, cred, se aşază pe felul în ca­re, intrând în această vârstă începătoare, îi păstrăm pros­pe­ţi­mea, întreaga noastră senzorialitate îşi capătă strucura în acest timp de graţie şi la fel, apoi, gingăşia sau bădărănia noas­tră, timiditatea şi îndrăznelile noastre, puterea de a rămâne în noi sau de a ieşi în afară. În cazul nostru, al băieţilor, per­so­na­jul central al vieţii noastre care este inima nu-şi face cu ade­­vă­­rat intrarea în scenă şi nu poate fi domesticit decât da­că e luat şi tras de mână de către o fată. Iar eu am avut şansa să dau nas în nas cu inima mea exact în clipa în care to­ate fan­tasmele mele, aţâţate, se pregăteau de marele in­cen­diu al adolescenţei. Tocmai trecusem pragul vârstei de 14 ani.

Către sfârşitul verii lui 1956, aşadar, am dat examen la liceul cel mai apropiat de cartierul Cotroceni: „Gheorghe Lazăr”. Restul zilelor toride ale acelui august în care fusesem admis într-una dintre cele mai şic şcoli ale capitalei (mai existau pe atunci profesori care veneau din interbelic cu doctorate la Sorbona şi pe doi dintre ei i-am avut până la sfârşitul li­ce­ului) mi l-am petrecut visând la întâlnirea de gradul trei, ce avea să se producă în următoarele săptămâni, cu celălalt sex. Aveam să stau zi de zi, şi poate că în aceeaşi bancă, cu acele fiinţe pe care nu le văzusem până atunci decât cu coada ochi­ului, când treceau, de obicei două câte două, ţinându-se de braţ, pe trotuarele Cotroceniului, unde mă jucam zilnic cu o şleahtă de băieţi. Cum trecerea acestor personaje, stranii şi provocatoare prin însăşi apariţia lor, se solda cu oprirea brus­că a oricărui joc băieţesc şi cu naşterea compensativă a unei cascade de pâsâituri, şuierături şi de vorbe în doi peri, îmi făcusem o specialitate din a-i împiedica pe colegii mei de joa­că să-şi exhibe ceea ce reprezenta, fără ca eu să ştiu, forma nascendă, puberalo-soldatescă, a comportamentului lor se­xu­al. Nu ştiam, de asemenea, că, asumându-mi partitura sal­va­to­rului de fecioare ameninţate, intram, dar pe dos, în ace­laşi scenariu ca şi ei. Aveam aşadar să le cunosc în carne şi oa­­se pe micile prinţese pe care în câteva rânduri, chevalier sans re­pro­che, le scăpasem din ghearele bandiţilor. Şi, în­tru­cât lu­crul ăs­ta se contabilizase mai mult ca sigur undeva în fa­voa­rea mea, nu mă îndoiam că viitoarele mele colege mă vor re­cu­noaş­te – îmi reprezentam pesemne sexul feminin ca po­se­dând stranii şi oculte posibilităţi de comunicare intra­spe­­ci­­fi­că – şi îmi vor da onorul pentru tot ceea ce făcusem când­va, nu cu multă vreme în urmă, ca salvator consacrat al lor.

Cred că atunci, în urma incursiunilor făcute pe tărâmul lo­cuit de această populaţie misterioasă şi stârnitoare de mul­tiple nelinişti, mi-am descoperit inima ca parte de sine stă­tă­toare a corpului meu. A început să-mi vorbească prin fur­ni­cături, apoi, pe măsură ce reveriile mele căpătau amploare, bătăile ei îşi schimbau ritmul, producându-mi când dulci le­şi­nuri însoţite de căderi vertiginoase în mine însumi, când suferinţe fără nume rezultate din tânjirea după un obiect neclar şi inapropriabil. Fără să ştiu, cântam aria lui Cherubino. Atunci am descoperit că între inimă şi abisul stomacului se află o pantă asemănătoare cu aceea pe care au loc săriturile cu schiuri şi că desprinderea pe care o simt schiorii acolo este pesemne echivalentă cu aceea a brânciului pe care emo­ţia i-o dă inimii când ea se desprinde de la locul ei pentru a cădea în stomac.

Lucrul ăsta, mai precis acest fel de a se comporta al inimii, mi-a fost confirmat când, spre sfârşitul clasei a VIII-a, într-o seară de primăvară din luna aprilie – înfloriseră magnoliile în Cişmigiu şi forsitia, şi pomii toţi, şi totul era o mare de ver­deaţă cu insule de alb, de albastru, de galben şi de violet – o colegă de la o clasă paralelă mi-a dat întâlnire pe terasa lice­u­lui. Când s-a lipit de parapetul uriaşei terase pustii şi, tră­gându-mă spre ea, mi-a mângâiat buzele cu degetul înainte de a mă săruta, am făcut cred prima tahicardie paroxistică a vieţii mele. Nimic nu cred că este mai preţios pe lume decât prospeţimea primei senzaţii, decât răscoala pe care poate s-o stârnească într-o fiinţă umană un simţ a cărui capacitate de reacţie a fost pusă pentru prima oară cu adevărat la încercare. Am fost atunci, ca şi mai târziu, când am mirosit prima oară în viaţă o frezie, în pragul sincopei şi n-am nici o îndoială că inima mea o luase razna parcurgând cu o viteză ameţitoare, asemeni unui piston improvizat, drumul infinit care se deschide, pe tărâmul emoţiei, între gât şi stomac. In­u­til să-ţi spun că a doua zi când am intrat în clasă am simţit cum se îndreaptă către mine, încărcate de pâcla grea a re­pro­şului, zecile de perechi de ochi ale colegelor de clasă. Scor­monitoare, distante, rănite. Le trădasem! Comisesem păcatul originar cu o Evă ce provenea din altă clasă, din alt trib. Iar inima mă însoţise, voioasă, inocentă şi imorală, în primul derapaj de proporţii al vieţii mele.