Celebritate
02.12.2020 936 0 bestuser

Celebritate

Scrisori din cărți
Favorite

...Martin îmi făcuse deja portretul de „celebritate culturală” venită dintr-o ţară europeană exotică. „E ceva între Truman Capote şi Norman Mailer”, le-a spus, gândindu-se la ce nume ar putea reacţiona cei de faţă, deşi cu cei doi nu am, la drept vorbind, nimic în comun. Aşa încât, de îndată ce am ieşit din criză, doctoriţa, o tipă haioasă, Susanne Corrington, ieşind din salon cu amicul meu, îi zice: — Şi zici că e aşa celebru? — Hai să-ţi arăt! zice Martin şi deschide computerul pe Google, cu nu ştiu câte intrări la numele meu, prima dintre ele având şi mutra mea fals-binevoitoare, pe care, la Paris, mi-o compusese însuşi Louis Mounier, cel care a făcut faimoasa fotografie cu Ionesco, Eliade şi Cioran în Place Furstenberg. Tipa, ca toţi copiii mari americani crescuţi în cultul vedetelor, zice: — Martin, om m-ai făcut! (You made my day!) Se pare că tipul e cel mai celebru dintre toţi pe care i-am avut până acum în pat în viaţa mea! Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc! [era vorba despre patul de spital, se înţelege – n.r.]


Iată-mă confruntat, aşadar, cu problema celebrităţii mele planetare! Nu ştiu dacă ţi-am povestit vreodată cum a fost când am devenit pentru prima oară celebru. Lucrul s-a petrecut în 2002, la scurtă vreme după ce apăruse Uşa interzisă şi când România literară îmi acordase premiul „Cartea anului”. Trebuie să ştii că până atunci nu eram decât notoriu. Scriam, adică, din când în când o carte, apăreau cronici la ea, uneori mai bune, alteori de-a dreptul distrugătoare. Se mai întâmpla şi să iau parte la câte o polemică. Sau să primesc, de la câte un cititor, o scrisoare. Oricum, simţeam cum viaţa literară pulsează în jurul meu! Iar când dădeam câte un interviu la radio pe teme culturale, ba uneori chiar la televiziune, la emisiuni cu rating mic, numele îmi era pronunţat corect. Cum zic, eram notoriu, însă despre celebritate nu ştiam, ca scriitor, decât puţine lucruri şi mai toate din povestirile înaintaşilor mei. Ştiam, de pildă, că după ce scrisese Maitreyi, Mircea Eliade devenise celebru. Şi aşa, celebru fiind, se întâlneşte pe stradă cu un fan care se repede la el, îi scutură mâinile şi îi spune cu vocea sugrumată de emoţie: „Nu ştiţi ce fericit sunt să vă întâlnesc, domnule Mircea Eliade Rădulescu!” Ce importanţă avea că îl corcise pe Eliade cu venerabilul, mort de vreo cincizeci de ani, Ion Heliade-Rădulescu? Mai ştiam, iarăşi, că la scurtă vreme după ce publicase faimoasa interpretare la basmul Tinereţe fără bătrâneţşi viaţă fără de moarte, Noica se întâlneşte cu un tip care se declară admiratorul lui. „Ce anume aţi citit din mine?” îl întreabă Noica cu zâmbetul lui mieros. „Interpretarea la Punguţa cu doi bani.”

Dar una e să ştii ceva despre celebritatea altora, şi alta e să o simţi pe pielea ta. Într-adevăr, a doua zi după ce luasem premiul cu pricina şi se dăduse şi la televizor, sună la uşa apartamentului meu unul dintre vecini: „Am auzit că aţi luat premiu pentru o carte, În spatele uşilor închise. Aţi putea să mi-o daţi şi mie s-o citesc?” De-atunci am primit sute de telefoane de felicitare şi scrisori de la prieteni din ţară şi străinătate, o grămadă de oameni m-au oprit pe stradă şi mi-au declarat că Uşmea le schimbase viata. Toţi citiseră cartea şi erau entuziasmaţi. Unul mă felicita pentru Cu uşile deschise, altul îmi vorbea despre Uşîntredeschisăaltul îmi mulţumea pentru Poarta interzisăBa chiar, la câteva zile după vestea premierii cărţii, o doamnă aferată intră în librăria Kretzulescu şi cere imperativ cartea Ferestre deschise „de autorul ăla cu L”. Devenisem, în sfârşit, celebru! Însă consacrarea absolută nu s-a petrecut decât atunci când şi alte cărţi pe care le scrisesem, unele cu mulţi ani în urmă, au devenit, la rândul lor, celebre. Oamenii începeau să se intereseze de toată opera mea. În urmă cu câteva luni, un cititor din Timişoara a întrebat la librăria „Joc secund” de Furnalul de la Păltiniş.

Un an mai târziu, Andrei Pleşu a publicat Despre îngeri şi, la scurtă vreme după aceea, a devenit, la rândul lui, celebru. Traiectoria celebrităţii sale a arătat, în linii mari, la fel ca a mea. Şi el a fost propus pentru premiul „Cartea anului” şi, tot aşa, a două zi după aflarea veştii, un telefon a sunat la secretariat la Humanitas. O voce tânără şi suavă, strangulată de emoţie, a întrebat: „Nu ştiţi, vă rog, de unde aş putea să îmi procur cartea Despre ingineri de Andrei Pleşu?”

Pleşu a mai scris şi alte cărţi care l-au făcut celebru. De pildă, Comedii la porţile Orientului. Recent, pe adresa editurii, a sosit o comandă de cărţi Humanitas. De la firma Prescom din Deva. Erau de toate în comanda firmei Prescom: Dicţionar latin-româ(10 bucăţi), Sursele Securităţii informează (5 bucăţi), Cunoaşterea inutilă (3 bucăţi), dar şi cartea lui Andrei Pleşu, Aşa râd oamenii buni (3 bucăţi). Titlul acesta, avându-l ca origine îndepărtată pe cel cu comediile de la porţile orientale, dovedea de fapt un rafinat simţ hermeneutic din partea prietenilor noştri hunedoreni: autorul Comediilor era situat undeva în zona chefului (se glisase subreptice de la „aşa beu...” la „aşa râd...”), a bunătăţii şi a veseliei contaminante.

De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, el a cunoscut celebritatea cu mult înaintea mea. Prima oară, cred, când a făcut o vizită în China ca ministru al culturii. Era prin 1990. Se plimba pe un mare bulevard din Pekin, când şi-a dat seama că din ce în ce mai mulţi chinezi încep să se bucure la vederea lui şi îi fac semne extrem de prietenoase. Să fi fost vreo poză de-a lui prin ziare? S-a gândit o clipă. Dar de ce să simtă chinezii o atât de mare bucurie la vederea ministrului român al culturii? Cum semnele de simpatie creşteau în mod vizibil de la un minut la altul, Andrei s-a aplecat către însoţitorul său şi l-a rugat să-i explice ce se întâmplă. „Acum două zile, Excelenţă, a fost un concert al lui Pavarotti şi lumea crede că sunteţi el.”

Andrei a avut parte de o grămadă de astfel de dovezi de celebritate. Mergea la un moment dat cu trenul către Iaşi. Un călător de pe culoar trecea când şi când prin dreptul compartimentului său si-i arunca priviri scrutătoare, în cele din urmă a deschis uşa compartimentului şi a strigat victorios: „V-am recunoscut! Sunteţi Ludovic Spiess!”

Altă dată era la Sinaia, unde se retrăsese pentru câteva zile să-şi încheie cartea cu „inginerii”. Ieşise după masa de prânz „să ia puţin aer”. Din capătul străduţei pe care mergea se apropia un tip. Pe măsură ce se apropia, chipul lui trăda o emoţie crescândă.

Ajuns la câţiva metri, îşi scoate cu un gest ceremonios căciula şi zice răspicat: „Să trăiască bucătarul nostru de la PRO TV!” Îl confundase cu Radu Anton Roman.

În sfârşit, îmi aduc aminte că, în urmă cu câtva timp, Andrei se internează la Elias două-trei zile pentru nişte analize. E dimineaţă, e îmbrăcat într-un halat elegant de mătase şi traversează, pentru a ajunge la laborator, o sală de aşteptare, unde, în faţa diferitelor cabinete, oamenii stau cuminţi să le vină rândul. Se simte privit şi, la un moment dat, aude în spatele lui: „Uite-l, bă, pe Liiceanu!”

Cam asta înseamnă să fii celebru.


Comentarii (0)
Add comment
Lasă un coment
Iertare...
Iertare...
Iertare...
10.01.21 Scrisori din cărți
„Dama cu camelii” este romanul care l-a scos pe Alexandre Dumas – fiul din umbra tatălui său. Este un roman autobiografic dar, în acelaşi timp, o radiografie atemporală
Ochii care nu se văd se uită
Ochii care nu se văd se uită
Ochii care nu se văd se uită
26.04.20 Amintiri, Istorioare
Știi încercam mai deniauri să adorm, și nu mi s-a primit, gîndurile imi invadau creirul ca un izvor însetat de apă, mă gîndeam de ce oare gîndurile mele mereu au fost
Povestea unei femei care a lăsat bărbatul iubit pentru unul bogat
Eu, D., l-am cunoscut pe EL. F. este și a fost mereu diferit de ceilalți, înțelegător, dar cam încăpățânat. Ne-am iubit, încă îl iubesc. Dar să lupt mereu, în stilul
Un bărbat, care a iubit cu adevărat, dar a fost respins pentru că nu era bogat
Într-o seară, am dat un search pe Google cu gândul să caut cele mai frumoase nume de fete. Doar un singur nume mi-a atras atenția, și acela a fost Evelina, un înger de
Dragă inimă
Dragă inimă
Dragă inimă
13.01.20 Amintiri, Istorioare
Bună dragă inimă, îți scriu ție, cea care mă aștepți, de ce mă sufoci cu căldură și îmi strîngi sufletul în menghină,ce aștepți de la mine, care e menirea mea, cum să
лучший сайт где можно скачать шаблоны для dle 12.0 бесплатно