Imma
08.11.2020 633 0 bestuser

Imma

---
Favorite

Aveam 29 de ani şi, după tribulaţii de tot soiul, reuşisem să ies pentru prima oară din ţară cu o bursă de trei luni ofe­rită de nemţi. Ne aflăm în 1971. Mai aveai trei ani până să te naşti.

Proiectul meu în acea perioadă era legat de învăţarea lim­bilor care-mi erau necesare pentru un studiu mai acătării al filozofiei. Făceam greaca veche şi latina şi acum venise rân­dul germanei. Şansa îmi scosese în cale un curs intensiv de trei luni. Limbile în care mă descurcam până atunci, mai ales pentru citit şi vorbit, erau franceza şi engleza. Prilejurile de vorbit erau rare pe vremea aceea, pentru că nu mulţi străini ne călcau ţara, iar să putem ieşi noi, cu atât mai puţin. Pentru engleză, când mai sosea câte un sârb sau un polonez în vizită la Institutul de Filozofie la care lucram, se întâmpla să fac şi pe translatorul.

Am ajuns aşadar la Universitatea din Aachen pus pe fapte mari. Grupa din care făceam parte era compusă din treizeci de studenţi încadraţi la Mittelstufe, la „treapta medie” de stu­diu a germanei, iar la sfârşitul cursului se presupunea că tre­cu­seşi pragul către cei „avansaţi”.

[...]

După terminarea cursului, am fost oprit la facultate peste vară ca să fac meditaţii cu studenţii care nu luaseră examenul – erau patru iranieni – şi ţin minte stupefacţia pe care am avut-o când unul dintre ei, gras, peltic şi transpirat de efort, m-a întrebat: „Aber was heifit abs­trakt?” – pronunţa transformând toate s-urile în ş-uri („was haişt abstract”) –, „ce înseamnă abstrakt?”.

[...]

La un moment dat, mi-am rupt două săptămâni din lecţiile mele fără speranţă cu studenţii persani pentru a face un salt în Suedia. Fusesem invitat acolo de o prietenă de care mă le­gau anii de la liceul Gheorghe Lazăr. 

[...]

Am ajuns aşadar într-o seară de iulie şi tot atunci am mân­cat, pe o masă aranjată după tradiţia suedeză, prima fleică de porc din viaţa mea peste care fusese pusă o lingură zdravănă de dulceaţă de coacăze, cu un gust dulce-acrişor. Apoi lu­cru­rile au decurs normal. Locuiam într-un cartier din sudul Stockholmului, numit Farsta, şi cu metroul ajungeam în 20 de minute la staţia T-Centralen. Descoperisem magazinul Åhlens, un supermarket cu o tuşă aparte faţă de cele ger­mane, şi ţin minte că am fost fascinat de etajul dedicat dom­nilor, mai cu seamă de designul fantezist al cămăşilor mascu­line, din care am făcut greşeala să-mi cumpăr câteva şi să le port apoi la Bucureşti. Făceam notă discordantă cu anturajul de la Institutul de Filozofie şi, pesemne că alături de tradu­ce­rile din greaca veche (taxate drept „evazioniste”) şi de im­purele preocupări legate de Nietzsche, cămăşile mele fisti­chii (evident că „burgheze” şi „decadente”) au încărcat şi ele ne­gativ psihologia turnătorilor care m-au luat în primire când m-am întors în ţară. Dar asta e altă poveste.

Totul, ziceam, părea să decurgă normal. Asta până în pen­ul­ti­ma seară de dinaintea plecării mele, când prietenii mei, şi eu odată cu ei, au fost invitaţi la un party în vecini, la un cuplu de tineri de vârsta noastră, proaspăt căsătoriţi. Ea era sue­de­ză, o chema Astrid, iar el italian, Mario. Acolo a avut loc ceea ce aş putea numi încă de pe acum „castrarea mea ling­vis­ti­co-engleză”.

Când am sosit noi, invitaţii se aflau deja acolo. Era un apar­tament de „bloc suedez”, spaţios, nu cu mult diferit de cel în care locuiau prietenii mei. Covorul din living fusese rulat şi tras lângă un perete. Câteva perechi dansau, cei mai mulţi stă­teau de vorbă. Mâncarea şi băutura erau aduse din bucă­tă­rie de Astrid şi de Mario, dar cu vremea musafirii au înce­put să se mişte liber dintr-o parte în alta.

M-am aşezat pe un scaun lângă Liliana şi am început s-o descos în privinţa musafirilor. Toate fetele erau blonde, cu excepţia uneia singure, asupra căreia mi s-a oprit de la înce­put privirea.

— E tot suedeză? am întrebat.

— Nu, mi-a răs­puns prietena mea, e tot italiancă. E sora lui Mario şi e logo­dită cu fratele lui Astrid. Dar el nu este astă-seară aici. Fă bine şi las-o în pace. O cheamă Immaculata, dar i se spune Imma. E îngro­zitor de frumoasă.

Era îngrozitor de frumoasă. Mi-aduc aminte că atunci când s-a ridicat de pe fotoliul ei şi a traversat camera, privind-o, am ridicat paharul de whisky şi l-am dus alături de gură. Se mişca provocator şi pudic în acelaşi timp, vrând parcă să şteargă de pe ea privirile pe care ştia că le atrage. Era tunsă scurt, cu părul des şi extrem de negru. Avea ochi mari şi acea urmă vagă de strabism care, atunci când apare în privirea unei femei, îi învăluie chipul într-un amestec de senzualitate, mister şi nelinişte.

Dar să nu mai lungim vorba. M-am scuturat din visarea mea şi mi-am propus să stau cuminte pe scaun, aşteptând ca seara să treacă într-un fel sau altul. Oricum, fundalul tuturor îndrăznelilor mele rămâne timiditatea. Nu am greşit nicio­da­tă refugiindu-mă în ea. Este o simplă aparenţă că timidul se închide în singurătate. Timiditatea este de fapt un fel de a in­vita trăgându-l pe celălalt către propria ta reticenţă şi, astfel, un fel de a-i oferi însăşi intimitatea ta.

Între timp, se pusese muzică şi lumina din cameră scăzuse simţitor. Am invitat-o la dans pe Liliana. Când dansul s-a ter­minat şi Liliana s-a desprins de mine ducându-se să-şi ia ce­va de băut, am rămas o clipă în mijlocul camerei. Şi atunci, din spatele meu, am auzit un glas care mă întreba, în engleză, dacă vreau să dansez. Vocea era puţin aspră. M-am întors şi am văzut-o pe Immaculata cu braţele întinse către mine. I-am luat mâinile, am apropiat-o de mine şi i-am trecut braţul drept în jurul taliei. Am început să dansăm. — What is your nome? m-a întrebat. I-am spus şi, vrând să adaug ceva, mi-am dat seama că nu îmi veneau în minte decât cuvinte nem­ţeşti. — There are so many things..., a spus ea. S-a oprit, ca şi cum n-ar fi ştiut dacă trebuie să continue. Apoi a reluat. There are so many things I’d like to talk to you about... — Fur midi ivare auch... entschuldigung... das heifit... nicht entschul­digung... Sorry... For me too it would be wesent-lich... nicht we­sen­tlich... Sorry... very important... You know... Seit drei Mon­aten... Nein, nicht Monaten... Sorry...

Since three months... ich spreche nur... Sorry... I speak only german. Am tăcut. Mă simţeam mizerabil. Uram germana. Mi se părea dintr-odată grosolană, greoaie şi mă simţeam, privit în oglinda ei, nespus de pocit.

Divina fiinţă s-a oprit din dans, a făcut un pas înapoi, m-a ţintuit locului, şi-a dat capul pe spate, a izbucnit într-un ho­hot de râs şi a exclamat: — Gabriel, you are amazing! Apoi m-a tras către ea, mi-a pus ambele mâini după gât şi mi-a şoptit la ureche: — Let’s stop talking... (Ca şi cum până atunci am fi vorbit!) Let’s dance... Apoi, pentru un timp nedefinit, m-am mutat în paradis. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să ţin trupul unei femei în braţe ore şi ore, fără întrerupere, cu aceeaşi bucurie care îmi tăia mereu respiraţia. Nu vedeam şi nu auzeam nimic din jur.

După o vreme am desluşit glasul Lilianei, care încerca să mă scoată din transă. „Trebuie să plecăm”, îmi spunea într­una, în cele din urmă m-a luat de mână şi m-a tras spre uşă. Părea supărată, Hans la fel. Pe scări, în timp ce urcam spre apar­tamentul lor, mi-a vorbit din nou. „Ce-ai făcut? Ţi-am spus s-o laşi pe Imma în pace. Ţi-am spus că fratele lui Astrid urmează să se însoare cu ea. Mario era negru de supărare, la fel şi Astrid. închipuie-ţi cum ne simţim noi acum.” Am în­cer­cat să-i spun că n-am nici o vină, că ea a vrut să danseze cu mine şi că, oricum, nici nu puteam face altceva pentru că ger­mana intensivă din ultimele trei luni îmi blocase accesul la en­gleză. S-a uitat la mine ca la un nebun şi a dat din cap.

[...]

Timpul a trecut. A rămas un singur lucru. De câte ori trebuie să spun un cuvânt în engleză, îmi vine în minte râsul Immei, felul în care m-a îndepărtat ca să se uite mai bine la mine, pentru a mă lua apoi şi a mă ţine, dansând, pentru un timp nedefinit, în braţe. Şi mă blochez, şi tot ce-mi vine în minte este cuvântul german entschuldigung, „scuză-mă”. S-ar putea ca acesta să fie adevăratul motiv pentru care până de curând n-am pus piciorul nici în Anglia, nici în America. S-ar putea ca, după ce voi fi amestecat cuvintele unor limbi învă­ţa­te la vârste diferite, să nu mai fie nimeni care să mă ia în braţe după ce, mai întâi, a râs de mine.


Comentarii (0)
Add comment
Lasă un coment
Dragă militarule
Dragă militarule
Dragă militarule
24.01.21 Scrisori pentru viață
În urmă cu aproape opt ani, emisiunea militară de la Radio România Timişoara difuza un proiect intitulat „Scrisori pentru militari”. Un grup de elevi de la Liceul
Crăciunul din acel an
Crăciunul din acel an
Crăciunul din acel an
11.01.21 Amintiri, Istorioare
"Nu o să uit niciodată Crăciunul din acel an. Aveam 14 ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata
Scrisori din Vestul Sălbatic
Scrisori din Vestul Sălbatic
Scrisori din Vestul Sălbatic
03.01.21 Scrisori din cărți
Karl May este un scriitor cu un fin şi neobişnuit simţ al umorului. Romanul „ Urmaşii lui Winnetou ” începe cu un schimb epistolar prin care Old Shatterhand este invitat
Nu e despre el cel ce m-a părăsit (mesaje triste)
Eram foarte diferiți. Eu eram la facultate, el nu reușise să își termine nici liceul. Avea același loc de muncă de nouă ani, iar eu nici nu începusem să lucrez. El se
Soarele meu din suflet
Soarele meu din suflet
Soarele meu din suflet
03.01.20 Scrisori de dragoste
Știi că azi am fost frumoasă? Azi am fost frumoasă, iubitul meu, dar tu nu m-ai văzut. Azi mi-a fost soare în suflet, dar mi-ai fost și tu. Sunt seri în care miroase a
лучший сайт где можно скачать шаблоны для dle 12.0 бесплатно