Întânire

Numai că într-o dimineaţă, când m-am trezit şi m-am dat jos din pat, nu m-am grăbit să-mi beau laptele cu cafea Mocca şi să fug în „covergă”. Răsucit pe marginea patului, întâl­nin­du-mi imaginea, am simţit dintr-odată nevoia să mă privesc, gol, în ovalul oglinzii. Oare ce demon, dragul meu, trezit din somn odată cu mine şi instalat pesemne într-o anumită parte a trupului (al cărei rost nu-l înţelesesem niciodată, dacă în genere îmi pusesem vreodată problema rostului ei), m-a îndemnat în dimineaţa aceea să-mi desfac bluza mototolită de somn şi să o las să cadă de pe umeri, să-mi scot apoi încet pantalonul pijamalei îndepărtându-l cu vârful piciorului şi nedesprinzându-mi, în tot răstimpul acesta, privirea din oglindă? Ţin minte că mă uitam la mine cu respiraţia tăiată, uimit de albeaţa propriului meu trup, de felul în care braţele se topeau în rotunjimea umerilor – cu degetele mâinii drepte am urmărit conturul lor –, apoi mi-am prins între palme pec­to­ralii şi am fost uimit să le simt vigoarea, am coborât peste clapele coastelor şi am poposit pe şolduri, descoperind, după ce am pipăit-o cu arătătorul, pielea care devenea străvezie la locul de întâlnire al trunchiului cu coapsele. Am urmat apoi cu privirea – şi mi-a plăcut – fascia alungită a muşchiului ce-mi brăzda coapsa piciorului stâng. Acesta, împins uşor înainte, făcea ca întreaga greutate a trupului să fie preluată de celălalt picior care, încordat, scotea în evidenţă linia arcuită a şoldului.

E limpede că îmi atingeam corpul cerând o mângâiere pe care nu ştiam cine trebuie să mi-o dea. Singura pe care o cunoşteam era cea din prima copilărie: degetele mamei plimbându-se molcom peste sprâncenele mele înainte de a adormi. În schimb, mângâierea aceasta a mea avea în ea ceva nefiresc. Cum să te mângâi singur? O adevărată mângâiere trebuie să vină din afara ta. Pe de altă parte, mângâierea mamei se oprea la frunte, sprâncene sau obraji. Or, eu îmi mângâiam trupul, în mod confuz aveam senzaţia, făcând asta singur în aşteptarea unei mângâieri fără identitate precisă, că ceva nu este în regulă. Şi totuşi, mi se părea firesc să-mi explorez trupul, iar prefirarea degetelor peste el îmi apărea simultan ca fiind o descoperire şi o laudă a lui. E limpede că îl plăceam. Că începusem să mă plac. Că deveneam propriul meu seducător.

Cred că te întrebi, pe bună dreptate, unde s-a oprit mân­gâ­­ierea mea. Sau, mai precis, cum s-a terminat ea, hrănită din propria-i voluptate. Ei bine, deşi o nevoie irepresibilă şi mis­terioasă mă îndemna să zăbovesc asupra unui loc anume sau, dacă vrei, asupra unui organ anume – pe care din­tr-oda­tă, în strania lui învârtoşare, nu-l mai recunoşteam şi căruia romanii, spre a-l distinge de ipostaza lui copilărească, mentula, îi spuneau, amestecând într-un singur cuvânt atrac­ţia şi spaima, fascinus –, nu ştiu ce supremă mândrie m-a îm­pie­dicat să mă opresc cu precădere asupra lui, hărăzindu-l unui destin al cărui început trebuia să fie altul şi neapărat glo­rios, îmi era limpede, dinlăuntrul desăvârşitei mele igno­ran­te, că altcineva, altcând şi în împrejurări neştiute, urma să vină de hac acestei intempestive treziri a trupului meu. Mai târziu am aflat, din discuţii băieţeşti, că nimănui, aflat în pra­gul adolescentei, nu-i fusese dat să scape de păcatul auto­mân­gâierii împinse până la capăt. Faptul că eu nu o făcusem, că voinţa mea se luase la trântă cu instinctul cel mai puternic al vieţii şi învinsese, m-a făcut să intru în viaţă cu trufia celui care ştie că poate, la o adică, evada din turmă. Lăsând noap­tea şi visele să împlinească ceea ce în stare de trezie mi se pă­rea a fi deopotrivă o înfrângere şi o boală, am devenit, fără să ştiu, aparte. Mâna mângâietoare a atins aşadar fascinus-ul în câteva rânduri în treacăt şi, deşi dorinţa unui deznodământ neprecizat şi încă neştiut de mine era sfâşietoare, m-am mul­ţu­mit să contemplu, la fiecare atingere, semeaţă vibraţie a ceea ce devenise punctul cel mai vizibil al trupului meu.

Din dimineaţa aceea am început să-mi iubesc corpul, să-l urmăresc, să caut să-l surprind. Voiam să înţeleg de unde îi veneau splendoarea şi misterul. Am devenit propriul meu vo­yeur. Îl iubeam tot mai mult cu fiecare adâncire în oglindă, îmi plăcea îndeosebi felul în care eram „clădit”, tăietura mea, fe­lul în care cineva necunoscut îmi gândise proporţia ce se năş­tea între lărgimea umerilor şi a pectoralilor şi îngustimea taliei şi a şoldurilor. Pe urmă, când am dat pentru prima oară cu ochii de David-ul lui Michelangelo, am simţit un aer de fa­mi­liaritate care venea din poziţia adolescentului sculptat aco­lo: aceeaşi greutate a trupului lăsată pe piciorul drept, stân­gul împins în fată cu şoldul uşor cabrat, braţele lăsate să cadă pe lângă corp... Nu era, nici vorbă, personajul din povestea biblică. Era eternul tânăr intrat în pubertate, descoperindu-şi splendoarea goliciunii în oglinda pe care adolescenţa însăşi ne-o ridică în faţă. Poziţia lui era aceea a eului masculin ce aşteaptă să se nască, aflat în faţa celei mai teribile lupte a vieţii care va începe în curând: lupta cu celălalt sex. Nici vorbă, aşadar, de un personaj desprins din istoria măruntă a înfruntării dintre două triburi obscure. Ce-i drept, Michelangelo îi spune „David” acestui adolescent imberb, şi ne lasă chiar să credem că el urmează să înfrunte un uriaş bărbos şi cu nasul stâlcit, de boxer, cu numele de Goliat. Dar o face numai aşa, de ochii lumii, care are întot­dea­una nevoie de cârja unei poveşti pentru a se putea târî până la tronul unei idei. Căci dacă s-ar fi limitat să scoată la lumină paradoxul povestirii biblice, divinului nostru sculp­tor i-ar fi fost de ajuns să ne pună în faţă un prichindel ri­di­col. Tocmai pentru că în vara aceea, la 13 ani, am stat în faţa oglinzii exact în poziţia în care Michelangelo îl pusese să stea pe băiatul ce primise numele de David, eu sunt convins că „David” nu este, cum ziceam, decât o etichetă bună să zăpăcească turiştii din Florenţa. De aceea, pentru a te afla în faţa adevăratului personaj, trebuie să dezlipeşti eticheta pe ca­­re autorul lui şi posteritatea au pus-o pe el şi atunci, din­colo de particularul legendei, vei descoperi sigla celei mai fru­moase şi celei mai cumplite încleştări a vieţii. David nu se pregăteşte să-l înfrunte pe Goliat – căci de ce ar fi el, atunci, atât de frumos? –, nu se pregăteşte să înfrunte un om anume şi, cu atât mai puţin, un bărbat. David este fiecare dintre băieţii lumii care, după ce se uită lung în oglindă, îşi descoperă fiinţa posibilă şi se îndrăgosteşte de ea. David este simultan splendoarea actuală şi simpla potenţă, un aliaj de mândrie şi de timiditate, de curaj şi de spaimă. El este, în­tr-adevăr, „gata de...”, dar nu de o singură luptă în urma căreia se alege un învins şi un învingător. El este gata de o luptă cu mult mai primejdioasă, care de-acum îi va pune în cumpănă fiinţa la fiecare pas, pentru tot restul vieţii. Acest ceva nu este un om anume, nu este o situaţie sau alta în­tru­chi­pată din nepăsarea hazardului, ci vârtejul patimii şi al iu­birii, reprezentat de lungul şir de femei care, traversându-i viata, îi vor fura, în eternitate, liniştea: cele care-l vor face să muşte ţărâna, să-şi piardă somnul, să-si blesteme clipa în care s-a născut; cele pe care le va dori atât de aprig încât va bate, pentru a le ţine fie şi numai o clipă în braţe, drumuri ca­re nu pot fi măsurate decât prin paşii nerăbdării; cele pen­tru care va intra, ca hoţii în miezul nopţii, pe geamuri de case necunoscute; cele cărora le va dezmierda obrazul şi le va să­ruta, înfiorat de dorinţă, degetele trandafirii ale picioarelor; cele pe care le va aşeza sub lungul chin şi înfiorarea aştep­tă­rii. În sfârşit, cele de care, asemeni prinţului nipon Genghi, nu-şi va mai aduce aminte că le-a îmbrăţişat cândva.