Temnița noastră, a tuturor, se află în capul nostru Am făcut liceul în sat. Nu pentru că nu aș fi putut să-l fac la oraș, dar așa au vrut părinții. Să mă „supravegheze” mai mult timp. Dei, fată cuminte nu promiteam a fi, mă razvrăteam și protestam prea des. În rest, note bune și purtare exemplară erau la ordinea zilei. Și mi-am promis: când scap de-aici, voi învăța toată viața. Și mă voi arunca în tot felul de proiecte. Și voi călători. Și mă

Draga tată, Nu știu cîte știai tu despre calculatoare, eu una, nu foarte multe. Dar am auzit că sunt niște chestii care se cheamă sloturi de memorie. Oh well. Eu cred că așa sunt și sufletele noastre, au niște căsuțe unde vine cîte-o treaba, cate-un om drag... Pe masura ce mor oamenii astia, raman casutele goale. Si nu se mai umplu cu nimica. Nu-i chip să mă consolez și nu-i chip să-ți umple vreodată cineva căsuța. Mi-este așa de dor de tine cum