Dragul meu, după ce am aflat că m-ai înșelat, asta e tot ce mai pot să-ți spun...

     Dragul meu, după ce am aflat că m-ai înșelat, asta e tot ce mai pot să-ți spun...

    Dragul meu. Aceeași cafea am băut-o în doi dimineața și aceleași cuvinte ne-am spus. Același sărut mi-ai dat înainte să pleci și aceleași brațe m-au strâns  la piept. Apoi ai ieșit. Eu mi-am adunat toate gândurile în același sertar și mi-am pus în față o foaie și o viață de om. Ți-am scris tot ce mai puteam să scriu. Altceva am zis să nu fac. Ah, da, tu m-ai înșelat doar. 

    Zece ani în urmă, stăteam în fața altarului fără să țin cont de viitor, de realități, de lumi paralele. Mă gândeam la noi, la ce ne așteaptă, la visurile noastre, la copiii pe care îi vom avea. A fost frumos atunci. Ce a urmat a fost la fel de frumos. Tu erai bărbatul pe care l-am visat. Eu cică eram femeia pe care ți-ai dorit-o. Eu credeam în tine. Și-aș fi crezut tot restul vieții mele, dacă nu-mi spunea cineva că de fapt, aproape în tot acest timp, tu m-ai înșelat. La început nici nu am luat în serios vorbele alea.

     Râdeam și spuneam că e o glumă bună. Apoi m-am convins. Apoi m-am întrebat cine am fost eu în tot acest timp pentru tine? Soție? Mama copiilor tăi? Amanta de acasă? Pur și simplu încă o femeie? 

    Dragul meu, să știi că nu pot să te iert. Nu vreau, nu pot, nu îndrăznesc, nu știu cum... ia-o cum vrei. Dar asta e. În loc să țin zeci de lecții despre cum alți bărbați sunt fideli și că mi-ai mâncat viața, și că ai fost un nemernic, eu îți zic mulțumesc. Mulțumesc pentru visul pe care mi l-ai oferit și care acum nu mai e. Pentru că ți-ai jucat rolul. Diseară, când vii acasă, eu nu voi mai fi. Și mâine dimineață eu nu voi mai fi. Vei bea cafeaua singur sau alături de alte femei, vei strânge pe altcineva în brațe și poate că lucrurile vor fi așa cum le-ai gândit nu. Sau poate că nu. Eu plec și nu las nimic în urmă. Nici amintirile nu le las.”