Scrisori din Vestul Sălbatic

Scrisoarea din America fusese expediată de undeva, din „Vestul Sălbatic”, dar pe plicul scrisorii, încă nedesfăcut, nu se putea citi localitatea, deoarece ambele feţe erau acoperite de ştampile şi de denumiri ale diverselor oraşe. Numai adresa destinatarului se mai putea descifra şi aceasta deoarece era foarte concisă. Este cunoscut faptul că indienii sunt zgârciţi la vorbă. Această trăsătură de caracter era vizibilă şi în modul în care fusese scrisă adresa, compusă din numai trei cuvinte:

May

Radebeul, Germania.

Am deschis plicul şi am scos din el o bucată de hârtie care fusese tăiată cu un cuţit mare, probabil, cu un cuţit Bowie, pentru ca apoi să fie împăturită.

Pe bucata de hârtie erau scrise câteva rânduri în limba engleză. Conţinutul acestora, pe care îl voi traduce pentru cititor, era aşternut cu creionul pe hârtie, de o mână nesigură, nedesprinsă cu scrisul.

„Lui Old Shatterhand,

Vii la Mount Winnetou? Eu vin cu siguranţă. Se poate să vină şi bătrânul Avaht-Niah, cel care a împlinit o sută de ani. Vezi că ştiu să scriu? Că scriu în limba feţelor palide?

Wagare-Tey,

Căpetenia şoşonilor.”

După ce am citit scrisoarea, împreună cu soţia mea, ne-am privit miraţi unul pe altul. Asta nu pentru faptul că primisem o scrisoare din Vestul Sălbatic, de la un indian. Lucrul acesta se întâmpla destul de des. Ne mira faptul că scrisoarea venea din partea căpeteniei şoşonilor, Wagare-Tey, al cărei nume s-ar traduce prin Cerbul galben, căpetenie care nu scrisese niciodată până atunci. 

[...]

La două săptămâni după ce primisem scrisoarea căpeteniei şoşonilor, mi-a sosit o altă scrisoare, de la cineva de la care nu mă aşteptam să-mi scrie.

Pe plic era adresa mea, iar înăuntrul lui era următoarea scrisoare, al cărei conţinut îl voi traduce pentru cititori:

„Vino la Mount Winnetou să ne luptăm pentru cea din urmă oară! Dă-mi scalpul tău, care trebuia să fie în mâna mea de o veşnicie! Asta are a-ţi spune, To-kei-chun, căpetenia comanşilor Raccurah.”

La o săptămână după ce am primit scrisoarea căpeteniei comanşe, poştaşul mi-a adus următorul mesaj:

„Dacă eşti viteaz, vino la Mount Winnetou! Singurul glonţ pe care îl mai am îţi duce dorul!

Tangua,

bătrâna căpetenie a kiovaşilor.

Scris de mâna fiului meu, Pida, marea căpetenie a kiovaşilor, al cărui suflet doreşte mult bine sufletului tău.”

Amândouă scrisorile erau foarte ciudate. Era ca şi cum To-kei-chun şi Tangua se aflau în acelaşi loc şi erau însufleţiţi de aceleaşi gânduri. Amândoi mă urau de moarte. Ciudat era că fiul lui Tangua îmi trimitea salutul său, în ciuda urii pe care o nutrea, desigur, pentru mine. Nu-mi era greu să înţeleg de ce făcea asta. Salutul reprezenta un mod de a mulţumi. Mai important decât toate acestea era faptul că şi duşmanii apaşilor doreau să vină la Mount Winnetou.

Într-una dintre scrisori era vorba despre o ultimă luptă. Asta nu prevestea nimic bun şi începusem să fiu îngrijorat. Oare mă aştepta în America un vechi duşman care dorea ca eu să fac neapărat călătoria până acolo pentru a mă umili?

Peste alte două săptămâni am primit o scrisoare din Oklahoma. Aveam motivele mele pentru a crede întru totul cele scrise în scrisoare:

„Dragul meu frate alb,

Marele şi bunul Manitou, pe care-l port în adâncul sufletului meu, m-a îndemnat să-ţi spun că sfatul bătrânelor căpetenii şi sfatul tinerelor căpetenii se vor aduna la Mount Winnetou, pentru a hotărî asupra feţelor palide şi asupra sorţii oamenilor roşii. Tu vei veni acolo. Şi eu voi veni acolo. Sufletul meu este bucuros, fiindcă-l va întâlni pe al tău. Număr zilele, orele şi minutele ce mai trebuie să treacă până când te voi revedea.

Fratele tău roşu,

Matto Shahko,

căpetenia osagilor.”

Şi această scrisoare fusese scrisă în limba engleză de fiul căpeteniei osage, al cărui scris îl cunoşteam, pentru că mai corespondasem cu acesta. O dată cu scrisoarea, Matto Shahko îmi trimisese şi totemul său din piele, aşa cum făcea de fiecare dată când era vorba despre ceva important. 

[...]

Peste câtăva vreme mi-a sosit prin poştă un plic voluminos, care conţinea un fel de invitaţie.

Redau mai jos conţinutul acesteia:

„Stimate domn,

În sfaturile căpeteniilor care s-au ţinut până acum, s-a hotărât ca unul dintre vârfurile Munţilor Stâncoşi să poarte numele lui Winnetou, cea mai vestită dintre toate căpeteniile. A fost ales un vârf pe care credem că îl cunoaşteţi, cel puţin din punct de vedere geografic. Este vorba despre vârful pe care trăieşte în singurătate Tatellah-Satah (Thousand Years), vraciul învăluit în mister. La poalele acestui vârf se vor aduna, în luna septembrie a acestui an:

1. Sfatul bătrânelor căpetenii.

2. Sfatul tinerelor căpetenii.

3. Sfatul soţiilor căpeteniilor.

4. Sfatul războinicilor şi femeilor roşii care se bucură de faimă.

Va avea loc întâlnirea finală, prezidată de cei ce semnează această scrisoare.

Rămâne ca dumneavoastră să hotărâţi dacă doriţi să participaţi la această întrunire. Dacă vă hotărâţi să luaţi parte la întâlnirea amintită, vă rugăm să vă prezentaţi la preşedintele sau la vicepreşedintele comitetului, care răspund de desfăşurarea întrunirii. Aceştia vă vor informa în legătură cu cele ce s-au discutat la întrunirile precedente. Vă rugăm, pe această cale, să nu discutaţi despre aceste întâlniri cu reprezentanţi ai altor rase. Ne simţim datori să vă cerem discreţie totală şi ne permitem să presupunem că ne-aţi dat cuvântul dumneavoastră de onoare în legătură cu faptul că veţi fi discret. Veţi primi din partea grefierului un număr ce corespunde locului pe care îl veţi ocupa în cadrul întrunirilor. Pentru o mai bună înţelegere, în cadrul dezbaterilor se va vorbi în limba engleză.

Cu mult respect,

Comitetul.

Semnează:

Simon Bell (Tsho-lo-let), profesor de filozofie – preşedinte,

Edward Summer (Ti-iskama), profesor de filologie clasică – vicepreşedinte,

William Evening (Pe-widah), agent – grefier,

Antonius Paper (Okih-tshin-tsha), bancher – casier,

Old Surehand, persoană particulară – director.”

În josul acestei scrisori, erau aşternute, de mâna lui Old Surehand, câteva rânduri:

„Sper că vei veni. Chiar dacă nu ne aflăm la noi acasă, locuinţa mea va fi şi a ta. Acum sunt director şi călătoresc mult. Vei avea o surpriză foarte plăcută. Vei fi foarte mulţumit de ceea ce au făcut băieţii noştri.

Credinciosul tău prieten,

Old Surehand.”

Această scrisoare lungă a fost urmată de o epistolă scurtă, al cărei conţinut îl redau mai jos:

„Dragă frate,

Ştiu că eşti invitat. Vino neapărat! M-ar bucura nespus să te văd. O să-ţi scrie şi cei doi băieţi. Al tău,

Apanatshka, căpetenia comanşilor Pohonim.”

„Băieţii”, cum le spusese Old Surehand, „cei doi băieţi”, cum îi numise Apanatshka, mi-au scris, într-adevăr, următoarele:

„Mult stimate domn,

Atunci când ne-aţi arătat că trebuie să ne dedicăm adevăratei arte, v-am promis că nu se va mai auzi de noi decât atunci când vom fi în stare să dovedim lumii, prin adevărate opere de artă, că pieile roşii nu sunt cu nimic mai prejos, nici chiar în artă, faţă de alte rase. Moştenim talentul de la bunica noastră, care, aşa cum ştiţi, era indiancă din creştet până-n tălpi, comportându-se uneori chiar ca un adevărat războinic. Suntem gata să aducem această dovadă. Ne-aţi promis că, atunci când va sosi această clipă, veţi veni aici, deşi locuiţi foarte departe de meleagurile noastre, pentru a vă spune părerea despre operele făurite de noi.

Credem că nu ne vom face de ruşine şi vă aşteptăm la Mount Winnetou pe la mijlocul lunii septembrie, pentru a vă putea ura «bun venit».

Am aflat că, aşa cum era de la sine înţeles, aţi fost invitat să luaţi parte la întrunirile secrete şi foarte importante de aici.

Suntem convinşi că nimic nu vă va putea opri să veniţi şi că veţi fi aici la momentul potrivit.

Cu tot respectul, ai dumneavoastră,

Young Surehand,

Young Apanatshka.”

Această din urmă scrisoare mi-a făcut mare plăcere, deşi „cei doi băieţi” o scriseseră spre a-mi da un motiv serios pentru a întreprinde călătoria în America.

Despre aceşti doi tineri am mai scris şi în romanul „Old Surehand”, în care s-a dovedit că Old Surehand şi Apanatshka erau fraţi.

[...]

Faptul că Old Surehand era director i s-a părut straniu şi soţiei mele. Trebuie să amintesc faptul că şi ea a primit o scrisoare, cu următorul conţinut:

„Draga mea soră,

În sfârşit, ochii mei te vor vedea; spun aşa pentru că sufletul meu te-a văzut de multă vreme. Stăpânul casei şi al gândurilor tale va veni la Mount Winnetou, unde vom vorbi despre lucruri frumoase şi de mare însemnătate. Ştiu că el nu va face această lungă călătorie, dacă tu nu-l vei însoţi.

Te rog să-i spui că am pregătit cel mai bun cort pentru tine şi pentru el şi mai spune-i că aştept venirea ta ca pe o iubită rază de soare, care îţi încălzeşte sufletul, atunci când zilele vieţii se împuţinează. Vino, deci şi adu cu tine o fărâmă din dragostea ta pentru oameni, un strop din căldura sufletului tău şi credinţa arzătoare în Manitou cel mare şi drept, credinţă pe care aş vrea să o simt la fel de puternic şi în sufletul meu!

Kolma Pushi.”

[...]

Dintre scrisorile care au mai sosit, m-am mai oprit asupra uneia singure. Scrisoarea era cu totul deosebită, pentru că scrisul era aproape caligrafic, iar hârtia, de foarte bună calitate, fusese învelită în totemul expeditorului. Acest totem era alcătuit dintr-o bucată de piele de antilopă, care era subţire ca o foaie de hârtie, albă ca zăpada şi fină ca porţelanul. Simbolurile erau pictate cu albastru şi cu roşu. Pentru aceasta, indianul folosise chinovar şi încă un colorant necunoscut mie.

Scrisoarea avea următorul conţinut:

„Bătrânul meu frate alb,

L-am întrebat pe Manitou despre tine. Voiam să ştiu de te mai afli printre aceia despre care se spune că sunt în viaţă. Răspunsul mi-a apărut ca o speranţă, căci am auzit că ai fost invitat să iei parte la întrunirile din septembrie, care se vor ţine în munţii mei, a căror veşnică linişte va fi tulburată. Te rog, în numele celor pe care i-ai iubit odată şi pe care îi mai iubeşti şi azi, să vii aici. Vino, de oriunde ai fi, salvează-l pe Winnetou! Unii îl înţeleg greşit sau nu-l înţeleg deloc! Nu m-ai văzut şi nu te-am văzut nicicând. Aşa cum tu nu mi-ai auzit vreodată vocea, nici eu nu ţi-am auzit vreodată glasul. Astăzi, însă, spaima mă face să strig cu putere, atât de tare. Strig, încât glasul să mi se audă dincolo de ocean şi să ajungă până la tine, să-l auzi şi să vii cu orice preţ.

Nimeni nu ştie că eu te chem. Numai cel ce scrie aceste cuvinte o ştie. El este mâna mea. El nu vorbeşte. Înainte de a veni aici, du-te la Nugget Tsil. Acolo sunt cinci molizi. Cel din mijloc îţi va spune tot ce nu-i pot încredinţa acestei hârtii. Molidul îţi va vorbi. Fie ca vocea lui să fie pentru tine precum vocea marelui Manitou, spiritul veşnic iubitor!

Te rog, încă o dată, vino, oh, vino şi salvează-l pe Winnetou! Unii vor ca el să dispară pentru totdeauna!

Tatellah-Satah,

păstrătorul marilor leacuri.”

Mai întâi, se cuvine să spun câte ceva în legătură cu Nugget Tsil, despre care se aminteşte în scrisoare. „Nugget” sunt numite pepitele pe care căutătorii de aur le găsesc fie câte una, fie, dimpotrivă, în grămezi mari. În graiul apaşilor, „tsil” înseamnă „munte”. Nugget Tsil s-ar traduce, aşadar, prin „Muntele Pepitelor” sau „Muntele din Aur”. Pe acest munte, un anume Santer i-a ucis pe tatăl şi pe sora lui Winnetou.