
Cârtiţele
Scrisori şi fotografii din Marele Război dramatizează cartea omonimă de Alexander MacLennan şi propune un pseudo-documentar în care fotografiile extind sensul poveştilor. Pseudo-documentele dramatizate apelează la false scrisori, frânturi de conversaţii şi scene de pe front, ce se constituie în descifrări ficţionale ale poveştilor imortalizate în instantaneele fotografice reale din epocă, aşa cum şi le-a imaginat autorul Alexander MacLennan. Din întreaga dramatizare, am ales numai cele 6 scrisori.
Tată,
Poţi să ghiceşti ce facem noi de dimineaţa până seara? Nu cred, aşa că-ţi voi spune eu. Dormim. Sunt şi gărzi la corturile noastre, ca nu cumva să ne deranjeze cineva şi să nu ne strice somnul. Pe urmă, când se face noapte, vine un ofiţer şi ne trezeşte ca să-i pândim pe germani. Luăm felinarele cu noi, umplem căştile cu apă şi ne aşezăm pe pământ, după care stăăăm toată noaptea şi ne uităm la căşti.
Sergentul Istrate a venit acum două nopţi ca să vadă ce facem şi a crezut că avem farfurii cu supă. Că mâncăm fără el.
În cele mai multe dintre nopţi nu se întâmplă nimic, dar câteodată vedem că apa din căşti începe să tremure şi începe o agitaţie cum n-ai mai văzut. Toată lumea aleargă, vin geniştii care urlă unii la alţii şi se apucă să facă găuri şi să planteze explozibil în ele. Noi stăm la distanţă şi căscăm gura la ei. Şi, după ce totul se termină, ne întoarcem ca să-i pândim în continuare pe germani, care sapă tunele pe sub pământ. Asta e tot ce facem.
Ţii minte când am pândit amândoi cârtiţele, ca să vedem pe unde ies? Sau atunci când încercam să prindem iarna peşti pe lacul Corbu, după ce îngheţa? Seamănă un pic cu ce facem noi aici. Doar că peştii şi cârtiţele ştiu cum arată. Dar până acum n-am reuşit să văd niciun german. Cred că nici n-o să văd vreunul. Păi dacă ei merg pe sub pământ şi noi pe deasupra?
Tată, vezi să pui şi tu în spatele casei o farfurie cu apă. Să te mai uiţi din când în când la ea, că cine ştie când te trezeşti cu germanii care dau năvală din muşuroi. Glumesc. Războiul acesta este foarte amuzant.
În urmă cu aproape opt ani, emisiunea militară de la Radio România Timişoara difuza un proiect intitulat „Scrisori pentru militari”. Un grup de elevi de la Liceul
"Nu o să uit niciodată Crăciunul din acel an. Aveam 14 ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata
Unele lucruri pur și simplu se întâmplă. Iar tu va trebui doar să le accepți ca atare, fără să ceri explicații, fără să te învinovățești, fără să te rogi și să implori,
Bună frumoasa mea Sofia, îți scriu de undeva departe poate dintr-o amintire, și nuștiu dacă ți le voi trimite-o vreodată. Știu și am înțeles de la început că am multe



