Scrisoarea unei femei care s-a despărțit de iubitul ei

Scrisoarea unei femei care s-a despărțit de iubitul ei. 

     Îndemn pentru toate femeile care au trecut prin asta  De curând m-am despărțit de prietenul meu, după o relație de doi ani și jumătate. O relație cu mai multe coborâșuri decât urcușuri. O relație plină de nesiguranță, și nu cred că vreunul a înșelat vreodată. O relație plină de gelozii și o continuă luptă. O gelozie  bolnavă, nefondată. O relație pentru care ne-am luptat și cu distanța timp de un an și jumătate. Eram totul unul pentru celălalt și ne-am iubit nespus. Amândoi venim din familii destrămate, toată nesiguranța și toată gelozia trăiește înamândoi în mod involuntar.

     Niciunul nu o vrem, dar nici nu putem scăpa de ea. Iar faptul că am fost amândoi atât de asemănători, m-a adus astăzi pe mine aici, să scriu aceste rânduri. În urmă cu câteva zile am renunțat să mai luptăm unul împotriva celuilalt, și astfel s-a încheiat povestea noastră de dragoste. În toată durerea și frustrarea adunată, uitându-mă în urmă și uitându-mă în sufletul meu, am reușit să scriu rândurile următoare și îmi doresc foarte tare ca toate femeile care au trăiri asemănătoare să se gândească foarte bine de ce nu sunt fericite. Poate și la ele răspunsul e același ca la mine. Pentru că sunt „suflete captive”.

O mulțime continuă.

     Ți s-a întâmplat vreodată să te saturi să mai cunoști oameni? Mie da. Mi se întâmplă acum. De un an și jumătate călătoresc, nu mai am casă, nu mai am oamenii dragi aproape, nu mai am prieteni și nici iubit. În tot acest timp însă, am tot cunoscut oameni, oameni de toate felurile, oameni buni, oameni răi. Oameni inteligenți, oameni mai puțin inteligenți, oameni cu suflet bun, oameni avari, oameni ciudați, oameni frustrați, oameni fericiți, oameni neliniștiți, oameni credincioși, oameni independenți și lista poate continua. Și totuși, nu am cunoscut niciun om ca mine. Trist. În niciunul nu am văzut atâta tristețe câtă am văzut în propriii mei ochi. Și atunci am realizat că oamenii sunt puternici, mult mai puternici ca mine. Am ascultat povești de viață sfâșietoare, și gura celui ce îmi povestea avea încă putere să zâmbească, și o făcea mult mai des ca mine. Asta m-a ajutat să mai realizez un lucru. Mereu am crezut că toată neîncrederea mea se bazează pe faptul că trăiesc prea mult în trecut, că simt nevoia să vorbesc despre cât de rea a fost viața cu mine, despre cum mi-aș fi dorit eu să trăiesc cu adevărat, despre cum ar fi trebuit să fiu astăzi și nu sunt. Dar m-am înșelat. Nu e că mă gândesc la asta și că am impresia că doar asta mi-a dat forță. Este din cauză că nu fac pace cu mine. E din cauză că nu accept în adâncul sufletului că „așa a fost să fie”. Pur și simplu așa a fost să fie. Iar acum este timpul să mă ridic și să pornesc de aici, de unde mă aflu acum, pe drumul ce credeam că l-am ratat.

      Am mers pe multe cărări cu sufletul zbuciumat. M-am lăsat foarte ușor rănită. M-am transformat într-o victimă de foarte multe ori. De mult prea multe ori. Nu am reușit să învăț până acum că viața mea e în mâinile MELE. Tocmai de aceea i se spune „viața mea”, pentru că este a mea, îmi aparține, pot face ce vreau eu cu ea, nu există limite, nu există bariere, nu există reguli. Viața înseamnă libertate. Libertate de care eu nu am știut cum să mă bucur până acum. Mereu am crezut că a trăi înseamnă a aparține... 

      Pe departe să fie adevărat. A trăi înseamnă a face lucrurile ce îți plac fără să îți faci griji dacă prietenii, iubitul vor fi de acord. Am învățat că cine te iubește îți va accepta nebunia și libertatea, te va lăsa să urli cu toată puterea și te va lăsa să râzi cu lacrimi și, mai mult decât atât, te va încuraja să o faci. De asta avem nevoie fiecare dintre noi să fim fericiți. De libertate. Din păcate, mulți dintre noi, din cauza unor traume emoționale trăite, nu mai realizăm că libertatea este de fapt frumusețea unui om. Și ori avem tendința să o îngrădim la omul drag, ori să ne-o îngrădim pe a noastră însăși. Și aici omul moare. Și nu reușim să mai cunoaștem adevărata ființă de lângă noi, ci doar o proiecție a ceea ce vrem noi să vedem. La ce-i bun acest lucru?! Să îmi spună cineva! La nimic. 

       E cel mai rău lucru pe care noi, oamenii, îl facem în viața noastră. Schimbăm un om după bunul plac, după siguranța proprie, după liniștea noastră... dar de fapt suntem tot mai neliniștiți. Pentru că știm în sinea noastră că sufletul acela captiv va prinde aripi într-o zi. Și, da, va zbura. Departe de noi. Departe de temnița lui. Pentru că în asta ne transformăm în clipa în care un suflet e privat de libertate,în clipa în care un suflet nu mai are viață, ne transformăm în niște temniceri. Și suferi tu, pentru că realizezi că de fapt sufletul ăla transformat nici măcar nu îl vrei, din contră, îl respingi, cu toate că știi că e făurit de tine, tu l-ai modelat așa, tu l-ai transformat așa.   

    Ce a ieșit la final? Un monstru? Iată, ai aflat răspunsul. El este proiecția ta. Uită-te în oglindă și recitește fragmentul de mai sus. Și suferă și celălalt, că realizează că e lipsit de viață, realizează că viața lui e o proiecție la cinematograf, o producție a celui de lângă el, a celui pe care a crezut că îl iubește. A crezut. Pentru că în clipa în care realizează că nu mai trăiește, din cauza iubirii ce a simțit-o cândva, va ajunge să urască iubirea aceea. Și astfel, la finalul poveștii de dragoste, întâlnim doi oameni nefericiți. Amândoi suferă. Amândoi ar da timpul înapoi. Amândoi și-ar fi dorit o dragoste ca în povești. Însă realitatea este cruntă. 

     În lumea nebună în care trăim, trebuie să ne păstrăm nebunia proprie, altfel nu mai găsim cărarea către libertate, către bucurie, către noi. Vrei să trăiești prin ochii altcuiva? Nu ai decât, într-o zi vei reciti aceste rânduri și vei înțelege de fapt esența cuvintelor. Vrei să cunoști cât mai multă lume? Nu e un lucru rău, o să înveți multe. Însă eu nu mai vreau. Eu vreau să mă cunosc pe mine acum. 

      Da, uneori ai da timpul înapoi. Nu întotdeauna însă e nevoie să o faci, pentru că lucrurile merg așa cum trebuie să meargă. Doar te oprești ca să faci unele concluzii, apoi mergi mai departe să cauți răspunsuri la întrebări. Iar întrebări sunt multe. Și regrete sunt multe. Și timpul are milioane de secunde. În câte din ele iubim cu adevărat?