POVESTE DE APRINS IUBIREA – Episodul 2
24.10.2021 38 0 msbook5

POVESTE DE APRINS IUBIREA – Episodul 2

---
Favorite

POVESTE DE APRINS IUBIREA – Episodul 2

  •  
 

   Zilele trec una câte una, ca-ntr-un șirag nesfârșit de mătănii, pe care o mână nevăzută le numără fără grabă, într-o rugă de proporții cosmice. Cerul senin de vară se umple treptat de norii grei de toamnă, timpul scurgându-se în același ritm lent, așezat, fără nicio urmă de grabă. 
În unele zile, viața lui Daniel pare că-și reia cursul firesc, cu zâmbete și mici bucurii nevinovate, întâlniri cu cei dragi, amintiri noi ce se țes în războiul unei lumi ce-și caută liniștea. În altele, toamna plouă cu picături de trecut amestecat, încă trist și nevindecat. Timpul, ca un vraci universal, are puterea de a aduce uitare peste imaginile dureroase, estompându-le conturul și ștergând emoțiile trăite atunci. Durerea se stinge treptat, scăpărând din ce în ce mai rar scântei aprinse în sufletu-i pustiit. Începe să se poată gândi din nou, la ziua de mâine și la vise demult uitate. Pas cu pas, mici planuri de viitor încep să se contureze înaintea lui, creionând direcții noi de viață: un job care să-l provoace mai mult să iasă din zona de confort și să învețe lucruri noi, chiar și închirierea unui alt apartament, în care să nu o mai vadă peste tot, pe ea, în atâtea amintiri.

Grăbit, deschide ușa de la intrarea în bloc, cu o mână trăgând după el ultimul sac, îndesat cu lucrurile lui. Îl scutură de zăpada pufoasă și rece, zâmbind bucuros: sărbătorile de iarnă îl vor găsi în casă nouă și, cine știe, poate și într-o viață nouă, de acum încolo. Fără vreun motiv anume, se simte încrezător în tot ceea ce va urma. Supraviețuise momentului trist de acum câteva luni, neașteptat pentru cât de traumatizant a resimțit totul atunci, și acum i se pare o adevărată minune să poată respira din nou atât de liber de tristețe și grijă. Irina avusese dreptate: chiar există viață după moarte. După moartea acelei părți din tine care se agață cu frică de tot ceea ce cunoaște, indiferent cât de rău îi poate face acel ceva. 
Lasă sacii pe parchet și închide încet ușa, rezemându-se de perete, în timp ce zâmbetul îi înflorește pe chip. În sfârșit a ajuns acasă. Cam demult nu-și mai găsise locul în viața și poveștile lui, uitând cum arată acel “acasă” în care vii cu bucurie și-ți găsești liniștea după toată nebunia de peste zi, unde te simți ferit și protejat de toți și de toate. Vede în zare dealurile din ce în ce mai albe și, dincolo de ele, luminițele care încep să se aprindă prin oraș. Ce senzație nouă pentru Daniel să privească atât de detașat, ca și cum ar fi în vacanță, departe de agitație și griji. După mult timp, se simte liniștit și relaxat, în pace cu el însuși și cu prezentul pe care-l trăiește. 
Cât de ciudată și neașteptată poate fi viața! Peste câteva zile se face un an de când a cerut-o de soție, plin de emoție și dorință, cu atât de multe planuri și speranțe… Își amintește cum i-a dat inelul, într-un moment complet neașteptat, ca nu cumva să-l fi putut presimți. Plănuise totul exact după dorințele ei: inelul perfect, unic, creat special pentru ea, oferit în așa fel încât să nu pară regizat și totuși să fie emoționant. Inelul ăla trebuia să-i unească pentru restul vieții, dar se pare că a reușit să-i despartă pe vecie. O umbră de tristețe i se așterne pe față. Capcana înșelătoare a perfecțiunii… cum de s-a lăsat târât în ea? Pentru el nu contaseră niciodată regiile astea de fațadă, dar ei îi plăceau, reprezentau dovada sincerității iubirii lui sau poate un vis de când era mică. Cert e că i-a făcut pe plac și deznodământul nu a fost deloc de basm. Prințul și prințesa nu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți pentru că povestea lor nu a mai avut continuare după momentul cu inelul mult dorit. Daniel se lasă să alunece încet pe lângă perete, se așază pe parchet, cu ochii ațintiți în gol, și rămâne nemișcat în tristețea și durerea care dăduseră din nou năvală peste el.
Când totul trebuie să fie perfect, într-o perfecțiune atât de fragilă și superficială, viața cu ale ei minunate imperfecțiuni nu mai poate curge liberă și nestingherită, rupând nărăvașă malurile unei curs artificial și mult prea îngust. Face ravagii pe moment, îți inundă zilele cu bucăți din fosta perfecțiune, cu atâta sudoare fabricată, cu frică și deznădejde răscolite din adâncuri, ridicate de pe fundul albiei neîncăpătoare, vrând parcă să curețe tot ce a fost până acum de prisos. Se revarsă în căutarea unui nou drum pentru tine, vrând să te așeze în viața ta, asemeni apelor în matca potrivită lor, unde să poată curge firesc. 

— Irina, iartă-mă, pot să te sun eu mai târziu? Am ceva de făcut acum și n-am să mai pot vorbi. Sunt bine, serios vorbesc. Hai că te sun imediat. 
Închide telefonul zâmbind. E o senzație faină să știi că nu ești singur și că mai sunt și prieteni cărora le pasă de tine. Rămâne în ușa liftului, întinzând discret mâna spre geamantanul pe care mai mult îl târâia după ea.
— Îmi dați voie să vă ajut?
Timidă, ridică privirea spre el, cu recunoștință.
— Dacă vreți…
— Mi-ar face plăcere. Și eu m-am mutat de curând și știu cum e să nu ai nicio mână de ajutor.
Liftul urcă încet, etaj cu etaj, până la ultimul. 
— Aici locuiesc și eu, zâmbește Daniel, plăcut surprins de coincidență.
— Înseamnă că vom fi vecini de palier. Poate ar trebui să facem cunoștință. Eu sunt Elena.
Are mâna mică și delicată, dar cu o strângere fermă și sigură în momentul în care o întâlnește pe-a lui.
— Daniel. Mă bucur să te cunosc. Iartă-mă, pot să te tutuiesc? Ca-ntre vecini, și-i zâmbește cu blândețe.
Fața i se luminează prietenos, timiditatea fiind înlocuită de o sclipire ghidușă în priviri.
— Dacă-ți dau voie să-mi spui pe nume, mă ajuți și cu restul bagajelor? Mi se pare un schimb bun…
— Aoleuu, în ce m-am băgat? se uită mirat, în glumă, ca și cum l-ar fi speriat propunerea fetei. Mai ai multe?
— Un portbagaj plin! 
Râd amândoi, încântați de neașteptata întâlnire și modul cum au făcut cunoștință, în timp ce liftul îi coboară după un nou transport de bagaje. 


Fulgii mari de zăpadă pufoasă se aștern obraznici peste întreg orașul, scufundându-l în nămeții imaculați. Mașini, arbuști și copaci arată, acum, ca niște siluete difuze, albe și fără contur, străzile fiind pierdute și ele în acest peisaj înghețat. 
Daniel privește pe fereastră cu groază. Trebuie să-și dezăpezească mașina. Noroc că știe unde a lăsat-o, că altfel n-ar avea nicio șansă să o recunoască, așa camuflată. Își îndeasă pantalonii în cizme, poate-poate nu se va uda foarte tare la picioare, apucă lopata, mănușile și căciula și dă să iasă. Rămâne cu un picior în aer, dezechilibrat și împiedicat de o sticlă mare, frumos împachetată, lăsată pe preș, în fața ușii. Un cartonaș roșu atârnă, legat de gâtul ei.
 Nu am apucat să-ți mulțumesc cum se cuvine pentru ajutorul pe care mi l-ai dat la mutarea mea aici. 
Dacă nu ai pahare de șampanie, ia sticla și vino la mine, diseară. Fac cinste și cu tortul de Crăciun :)”
Un zâmbet fericit îi înflorește pe față. Toată grija nămeților de afară a dispărut ca prin minune. Caută amuzat un pix și o foaie de hârtie. Scrie repede câteva cuvinte, se echipează aproape dansând, încuie ușa încet, fără prea mult zgomot, apoi strecoară foaia pe sub ușa vecină. Acolo stă Elena. Apasă lung pe butonul de la sonerie, să fie sigur că nu are cum să n-audă și fuge pe scări, bucuros, ca un copil care se grăbește la săniuș cu prietenii. Până la urmă și dezăpezitul mașinii are farmecul lui, tot un fel de joacă este, dacă în inima ta încă trăiește copilul care ai fost. Aude scârțâitul ușii deschizându-se în urmă. Gata! Elena citește mesajul. Poate să-și vadă liniștit de treabă.
“N-am pahare de șampanie, dar am conținutul ei. 
Tort îmi place doar cu ciocolată și nu mă satur numai cu atât. 
Știi să gătești? :)) ”

AstfelCrăciunul i-a găsit împreună, Elena demonstrându-și abilitățile de gospodină și Daniel pe cele de critic culinar. Veselia și buna dispoziție aproape au topit și nămeții de afară, nu doar gheața din inima lui rănită. Picătură cu picătură, clipă cu clipă, Daniel simte cum învie în el emoții noi, de care nu se mai crezuse în stare după tot ce trăise în ultimul an. Un foc lăuntric începe să se aprindă, mai întâi mocnit, timid, apoi din ce în ce mai viu și fierbinte, odată cu trecerea timpului alături de Elena. Așa copilăroasă în manifestarea bucuriei de a trăi și, totuși, atât de matură în fiecare acțiune a ei. O combinație incitantă și atractivă de copil și femeie, în același timp. Elena e femeia – copil perfectă, alături de care orice bărbat se simte și ocrotit de afecțiunea delicată a unei femei blânde și iubitoare, dar și înveselit de glumele ei amuzante și de privirile sugubețe. Sau poate nu orice bărbat, poate doar pentru Daniel asta înseamnă să fie perfectă… perfectă pentru el.

Privește secundele cum se scurg, măsurând ultimele clipe din ceea ce a fost acest an din viața lui. Bun? Rău? Zâmbește abia văzut, în timp ce privirea i se îndreaptă spre Elena. Nu poate da verdicte așa categorice, în termeni de negru și alb. Viața nu-i doar în două culori. E o explozie de nuanțe și tonuri de culoare, uneori mai întunecate, alteori mai aprinse sau, dimpotrivă, calde și luminoase. Dar nu e doar albă sau neagră, bună sau rea. A trecut în ultimul an prin cea mai grea perioadă din viața lui de până acum. A simțit că moare, ca mai apoi să reînvie mai puternic, dar mai smerit ca în trecut. A crezut că nu va mai putea iubi niciodată și, totuși, acum își simte inima plină de bucurie, căldură și afecțiune. Nu știe dacă asta-i iubire, dar clar nu seamănă cu nimic de până acum. Credea că iubirea e o luptă, că e încrâncenare, durere și victorie deopotrivă. Acum, tot ce trăiește e ușor ca o adiere blândă de vânt, curgător și firesc ca un izvor vesel de munte. E viu și e fericit. Fericit pur și simplu, fără motive prefabricate după un plan ideal sau așteptări ale unor dorințe împrumutate de la alții.

— Nu ne apropiem de ceilalți? 
Glasul șoptit al Elenei îl readuce în prezent. În jurul lui se împart paharele, șampaniile stau gata-gata să anunțe trecerea în noul an, iar ea îl privește curioasă, parcă vrând să vadă pe unde a umblat hai-hui.
— La mulți ani, Elena! Mă bucur că te-ai mutat aici, vis-a-vis de mine. Și că m-ai lăsat să-ți car bagajele. Și că mi-ai dat din tortul tău de ciocolată. Și, foarte important, mulțumesc pentru că știi să gătești.
Izbucnește în râs de fața pe care o face în timp ce el vorbește așa de serios. 
— Tu glumești? 
Se uită la el, prefăcut încruntată. Apoi fruntea i se destinde, fața se umple de lumină și, într-un zâmbet larg, îi șoptește încet la ureche:
— La mulți ani, vecine! Mulțumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale, pardon, în fața liftului, și că te-ai lăsat vrăjit de farmecul meu irezistibil, ca să te oferi să-mi cari geamantanele. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine! Sigur m-aș fi îngrășat dacă mâncam singură atâta tort și mâncare de sărbători.
Se amuză amândoi de urările neașteptate pe care și le fac la început de an. Sau poate nu e așa neașteptat să se ia, mereu, prin surprindere. Face parte dintr-un joc nevinovat de oameni mari cu suflet de copil, care se bucură de odihna pe care o reprezintă unul pentru celălalt. Privirile și mâinile urmează același drum, apropiindu-se în tăcere, lăsând clinchetul delicat al paharelor să pecetluiască prima clipă trăită împreună din ceea ce va fi încă un an din viața lor. Bun? Rău? Zâmbesc, privindu-se cu drag. 
Din capătul celălalt de cameră, Irina îi urmărește de la distanță. De fiecare dată când lucrurile se așază ca prin minune, în cel mai bun mod cu putință, ea știe că acolo Dumnezeu a împletit și descurcat firele nevăzute din care se țes poveștile de viață adevărată. Ca un părinte iubitor, care are grijă de toți copiii lui, Doamne păzește din umbră, pune stavile în calea primejdiilor nevăzute și potrivește pașii spre cele mai neașteptate coincidențe. Ar fi vrut să-i poată spune, de acum un an, că toată durerea și suferința lui de atunci aveau să-i deschidă ușa fericirii de acum. Dar n-ar fi crezut-o. Nici nu e ușor de crezut până nu trăiești singur această experiență a iubirii desăvârșite, care netezește destine și rescrie vieți, așezându-le în matca lor precum se întorc apele învolburate înapoi în albie. Îi privește cu drag, așa vecini și prieteni cum sunt ei doi. E începutul unui nou an. Abia așteaptă să citească mai departe povestea lui Daniel și, de anul acesta, se pare că nu doar a lui. Povestea lui Daniel și a Elenei. 

O rază de soare traversează biserica scăldând-o într-o lumină delicată, ușor străvezie, care se revarsă pe catifeaua grena, făcând să strălucească cele două inele. Privește mâna ei mică și delicată și, cu degete tremurânde, împinge verigheta, care alunecă ușor la locul ei, de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo. Inima i se strânge într-o zvâcnire nouă, ca și cum acum începe să bată pentru prima oară, pulsând viața din el, hrănindu-l cu iubire și credință. E aceeași mână, același deget subțire pe care, cu puțin timp în urmă, a pus drept inel un jeleu verde, în timp ce se uitau la film și mâncau dulciuri. Așa o ceruse de soție pe Elena și așa a acceptat ea să-i fie alături la bine și la greu, pentru totdeauna. Cum poate fi o clipă atât de perfectă fără să o pregătești înainte, fără să regizezi fiecare mișcare și, mai ales, fără să cauți inelul perfect? Cum poate un cerc din jeleu verde să aducă atâta bucurie în ochii unei femei? Încât, azi, ea să-și unească viața cu el pentru veșnicie, în fața lui Dumnezeu… 
EMOTIE
Făptura aceasta delicată de lângă el, cu iubirea ei simplă și atât de firească, a reușit să treacă dincolo de toate zidurile cu care se înconjurase, de frică. I-a mângâiat sufletul și i-a arătat că iubirea nu doare, ci vindecă și înflorește totul în jurul ei. I-a dat curaj să spere, din nou, că femeia pe care o iubește va spune un “Da!” din toată inima. Și chiar așa a și fost. 
Pășește în dreapta ei, încet, spre ieșirea din biserică. O ține strâns de mână, ca nu cumva să o mai scape vreodată, atât îi e de dragă! E plină de zâmbete și de flori. E plină de iubire și curaj… curaj să iubească fără frică, curaj să spună “Da!” și să facă, acum, primii pași în viață alături de el, soțul ei.


 
Comentarii (0)
Add comment
Lasă un coment
POVESTE DE APRINS IUBIREA – Episodul 1
POVESTE DE APRINS IUBIREA – Episodul 1 — Nu știu cum să trăiesc fără ea… nu reușesc să mi-o scot din mine. Irina îl privește în tăcere, ascultându-i durerea care strigă
Jurnalul unei iubiri interzise
Îmi doresc să iubesc fără măsură, dând la o parte perdeaua singurătăţii care cade grea şi prăfuită peste existenţa mea solitară. Planeta iubirii caută soarele în jurul
Cum dracu să o uit?....
Cum dracu să o uit?....
Cum dracu să o uit?....
06.04.21 Scrisori pentru viață
Scriu aici pentru a ma descarca... În toamna am început să mă întîlnesc cu o fată care tocmai ce se despărțise de cineva cu care a fost 5 ani împreuna. Toate bune și
Good Bye Tessa
Good Bye Tessa
Good Bye Tessa
28.02.21 Scrisori de dragoste
Credeam că avem șanse pentru un viitor fericit împreună, dar în cele din urmă nu a fost să fie. Te iubescdin toată inima mea, și tocmau de aceea a trebuie să mă
Scrisoarea unei femei care s-a despărțit de iubitul ei
Scrisoarea unei femei care s-a despărțit de iubitul ei. Îndemn pentru toate femeile care au trecut prin asta De curând m-am despărțit de prietenul meu, după o relație de
лучший сайт где можно скачать шаблоны для dle 12.0 бесплатно