Mai mult decât sacrificiul

O femeie damnată de biserică şi blamată de societate care ajunge să iubească, este capabilă de orice sacrificiu pentru a-şi păstra iubirea. Acest sacrificiu este zugrăvit dramatic în „Dama cu camelii”. Marguerite este dispusă să renunţe la tot luxul parizian, la toate capriciile pe care i le satisfăceau amanţii, la situaţia financiară de invidiat, numai ca să-l păstreze pe Armand, cel iubit cu patimă.

Dar Marguerite ajunge să facă mai mult decât un sacrificiu pentru sine: renunţă la posibilitatea de a-şi îngropa trecutul, renunţă la iubirea vieţii ei, renunţă la posibilitatea unui viitor onorabil alături de bărbatul iubit, pentru a-i da posibilitatea surorii acestuia să se căsătorească. Ce om ar face astfel de sacrificii? Ce femeie s-ar sacrifica pentru o alta când viitorul este atât de aproape, cât să-l atingă cu mâna? Sacrificiul ei este mai mult decât iubirea pentru aproapele şi este dincolo de îndemnul hristic de a-ţi iubi duşmanul. Ceea ce a făcut Marguerite este atingerea sublimului.

★

Astăzi este 15 decembrie.

[...]

Sunt bolnavă; pot să mor de pe urma acestei boli, deoarece am avut întotdeauna presimţirea că voi muri tânără. Mama a murit şi ea tot de piept, şi felul în care am trăit până acum n-a putut decât să-mi înrăutăţească boala, singura moştenire pe care mi-a lăsat-o; însă nu vreau să mor înainte de a te fi lămurit în privinţa mea, dacă totuşi, când ai să te întorci, are să-ţi mai pese cumva de sărmana fată pe care o iubeai înainte de plecare.

Iată ce conţinea scrisoarea pe care voi fi fericită s-o rescriu numai ca să-ţi fac dovada nevinovăţiei mele.

Îţi reaminteşti, Armand, cât de mult ne-a surprins, la Bougival, sosirea tatălui tău; îţi aminteşti de groaza pe care mi-a provocat-o, fără să vreau, venirea lui, de scena care a avut loc între tine şi el şi pe care mi-ai povestit-o în seara aceea.

A doua zi, în timp ce te aflai la Paris şi îţi aşteptai tatăl, care nu se mai întorcea, s-a prezentat la mine o persoană, care mi-a remis o scrisoare din partea domnului Duval.

În scrisoarea pe care o alătur la cea pe care ţi-o scriu acum eram rugată, în termenii cei mai gravi, să te îndepărtez a doua zi din Bougival, sub un pretext oarecare, şi să-l primesc pe tatăl tău; dorea să-mi vorbească, şi îmi recomanda, mai cu seamă, să nu-ţi pomenesc nimic despre demersul lui.

Ştii cu câtă insistenţă te-am sfătuit, când te-ai întors, să te duci din nou la Paris a doua zi.

Plecaseşi de o oră, când a sosit tatăl tău. Te scutesc să-ţi mai spun ce impresie mi-a făcut înfăţişarea sa severă. Tatăl tău era pătruns de vechile teorii, după care orice curtezană este o fiinţă fără inimă, fără raţiune, un fel de maşină care înghite aur, totdeauna gata, ca şi maşinile, să zdrobească mâna care îi întinde ceva şi să sfâşie fără milă, fără alegere, pe acela care o îngrijeşte şi o face să funcţioneze.

Tatăl tău îmi trimisese un bilet foarte cuviincios, rugându-mă să consimt a-l primi. La început mi-a vorbit cu atâta dispreţ, pe un ton atât de necuviincios şi chiar ameninţător, încât m-a silit să-i atrag atenţia ca mă aflam la mine acasă şi că nu aveam să-i dau socoteală de viaţa mea decât din pricina sincerei afecţiuni pe care o nutream fiului său.

Domnul Duval s-a liniştit puţin, dar a început totuşi să-mi spună că nu mai putea suporta ca fiul său să se ruineze din cauza mea; că eram frumoasă, este adevărat, dar oricât de frumoasă aş fi fost, nu trebuia sa mă slujesc de frumuseţea mea ca să distrug viitorul unui tânăr prin cheltuieli ca acelea pe care le făceam.

La toate astea nu exista decât un răspuns de dat, nu-i aşa? Acela de a-i dovedi că de când eram iubita ta, n-am precupeţit nici un sacrificiu spre a-ţi rămâne credincioasă, fără ca să-ţi cer mai mulţi bani decât ai fi putut să-mi dai. I-am arătat recipisele de la «Muntele de pietate», chitanţele de la persoanele cărora le vândusem obiectele pe care nu putusem să le amanetez, i-am împărtăşit tatălui tău hotărârea de a-mi vinde toate mobilele spre a-mi plăti datoriile şi spre a trăi alături de tine, fără ca să-ţi fiu o povară. I-am vorbit de fericirea noastră, de revelaţia pe care am avut-o, graţie ţie, că pot duce o viaţă mai liniştită şi mai fericită. În cele din urmă, tatăl tău şi-a dat seama de adevăr şi mi-a întins mâna, cerându-mi iertare pentru modul în care se prezentase la început. 

Apoi mi-a spus:

— Atunci, doamnă, nu prin mustrări şi ameninţări, ci prin rugăminţi am să încerc să obţin de la dumneata un sacrificiu şi mai mare decât toate acelea pe care le-ai făcut până acum pentru fiul meu.

Am început să tremur la această introducere. Tatăl tău s-a apropiat de mine, mi-a luat mâinile într-ale sale şi a continuat pe un ton afectuos:

— Copila mea, nu-mi lua în nume de rău ceea ce am de gând să-ţi spun; înţelege numai că viaţa cere uneori jertfe dureroase, cărora trebuie să li te supui. Eşti bună, şi sufletul dumitale a dat dovadă de o generozitate necunoscută multor altor femei, care poate că te desconsideră, dar nu preţuiesc cât dumneata. Gândeşte-te însă că pe lângă iubită mai există şi familia; că în afară de dragoste sunt şi datoriile; că după vârsta pasiunilor urmează vârsta la care bărbatul, pentru a fi respectat, trebuie să aibă o poziţie socială bine consolidată. Fiul meu nu are avere, şi totuşi este gata să-ţi cedeze moştenirea primită de la mama sa. Dacă ar accepta sacrificiul pe care eşti gata să-l faci, ar fi de datoria şi de demnitatea lui să-ţi facă în schimb această donaţie, care te-ar pune pentru totdeauna la adăpost de vremuri grele. Dar acest sacrificiu Armand nu-l poate accepta, deoarece lumea care nu te cunoaşte ar pune la baza unui asemenea consimţământ un motiv necinstit, care nu trebuie să întineze numele pe care îl purtăm. Lumea nu se va întreba dacă Armand te iubeşte, dacă îl iubeşti, dacă această dragoste împărtăşită este pentru el o fericire şi pentru dumneata o reabilitare; toţi n-ar vedea decât un singur lucru, anume că Armand Duval a admis ca o femeie întreţinută – să mă ierţi, copila mea, pentru tot ceea ce sunt nevoit să-ţi spun – să vândă pentru el tot ceea ce avea. Apoi, fii sigură de aceasta, ar sosi şi ziua reproşurilor şi a regretelor pentru dumneata, la fel ca şi pentru familia lui, şi veţi avea de purtat amândoi un lanţ pe care nu-l veţi mai putea sfărâma. Ce-o să faceţi atunci? Tinereţea dumitale va fi pierdută, viitorul fiului meu distrus; iar eu, tatăl său, n-aş avea decât de la unul din copii răsplata pe care o aşteptam de la amândoi. Dumneata eşti tânără, eşti frumoasă, viaţa are să te consoleze; ai un suflet nobil, şi amintirea unei fapte frumoase îţi va răscumpăra multe din trecutul dumitale. De şase luni încoace, de când te cunoaşte, Armand m-a uitat. De patru ori i-am scris, fără să se gândească o dată să-mi răspundă. Aş fi putut să şi mor, fără ca el să ştie! Oricare ar fi hotărârea dumitale de a trăi altfel decât ai trăit până acum, Armand, care te iubeşte, nu va consimţi să duci viaţa izolată la care te-ar condamna modesta sa situaţie şi care nu-i făcută pentru frumuseţea dumitale. Cine ştie de ce-ar fi în stare atunci! A jucat, ştiu; fără să-mi fi spus nimic, ştiu şi asta; dar într-o clipă de beţie el ar fi putut să piardă o parte din ceea ce adun, de ani şi ani de zile, pentru zestrea fetei mele, pentru el şi pentru liniştea bătrâneţelor mele. Ceea ce nu s-a întâmplat încă se mai poate întâmpla. În afară de asta, eşti oare sigură că viaţa pe care o părăseşti, de dragul lui, n-ar putea să te atragă din nou? Eşti sigură oare, dumneata, care îl iubeşti, că n-ai să mai iubeşti pe un altul? În sfârşit, crezi că n-ai să suferi din pricina piedicilor pe care legătura voastră le va pune în viaţa iubitului dumitale şi pe care, cine ştie, nu-l vei mai putea consola dacă, o dată cu vârsta, ambiţia de a reuşi în viaţă va lua locul viselor de iubire? Gândeşte-te la toate acestea, doamnă; dumneata ţii la Armand, dovedeşte-o prin singurul mijloc ce-ţi rămâne spre a i-o proba încă o dată: jertfindu-ţi iubirea pentru viitorul lui. Nu s-a întâmplat încă nici o nenorocire, e adevărat, dar are să se întâmple, şi poate şi mai mare decât toate acelea pe care le prevăd. Armand poate deveni gelos pe un bărbat care te-a iubit; poate să-l provoace la duel, poate să se bată, în fine, poate să fie ucis, şi gândeşte-te cât vei avea de suferit atunci în faţa acestui tată, care îţi va cere socoteală pentru viaţa fiului său. În sfârşit, copila mea, află întregul adevăr, deoarece nu-ţi spusesem totul până acum. Află, prin urmare, ce m-a adus la Paris. Am o fiică, după cum ţi-am spus, tânără, frumoasă, curată ca un înger. E îndrăgostită şi, întocmai ca şi dumneata, şi-a făurit şi ea din această iubire visul vieţii ei. I-am scris toate acestea lui Armand, dar, preocupat cu totul de dumneata, nu mi-a răspuns nimic. Ei bine, fiica mea urmează să se mărite. Se căsătoreşte cu bărbatul pe care-l iubeşte, intră într-o familie onorabilă, care vrea ca şi în familia mea totul să fie onorabil. Familia celui care trebuie să-mi devină ginere a aflat în ce chip îşi petrece viaţa Armand la Paris şi mi-a declarat că-şi ia cuvântul înapoi dacă Armand mai continuă acest fel de viaţă. Soarta unei copile care nu ţi-a făcut nici un rău şi care e îndreptăţită să aibă încredere în viitor se află în mâinile dumitale. Ai oare dreptul, te simţi oare în stare să-i distrugi acest viitor? În numele iubirii dumitale şi al pocăinţei dumitale, Marguerite, dăruieşte-mi fericirea copilei mele.

Plângeam pe tăcute, dragul meu, auzind aceste lucruri, care adeseori îmi trecuseră şi mie prin minte, şi care, rostite de tatăl tău, dobândeau acum o realitate şi mai gravă. Îmi spuneam în gând tot ceea ce tatăl tău nu îndrăznea să-mi spună, şi ceea ce-i plutise pe buze desigur, de douăzeci de ori: că, la urma urmei, eu nu eram decât o femeie întreţinută, şi orice argument aş fi invocat în sprijinul legăturii noastre, s-ar fi zis că-l invoc din calcul; că trecutul meu nu-mi dădea nici un fel de drept să visez la un asemenea viitor, şi că îmi asumam răspunderi pentru care obiceiurile şi reputaţia mea nu prezentau nici o garanţie. Apoi, te iubeam, Armand. Tonul părintesc cu care îmi vorbea domnul Duval, sentimentele pure pe care le redeştepta în mine, stima pe care aveam s-o dobândesc în ochii acestui bătrân cinstit, stima ta, pe care eram convinsă că o voi căpăta mai târziu, toate acestea îmi trezeau în suflet gânduri nobile, care mă înălţau în propriii mei ochi, dând glas unor orgolii pioase, necunoscute mie până atunci. Când mă gândeam că într-o zi acest bătrân, care mă implora pentru viitorul fiului său, avea să-i spună fiicei sale ca în rugile ei să rostească şi numele meu, al unei prietene misterioase, mă transfiguram şi eram mândră de mine.

Exaltarea momentului exagera poate realitatea acestor simţăminte, dar acestea erau, dragă prietene, stările sufleteşti prin care treceam, iar sentimentele noi pe care le încercam mă făceau surdă la sfaturile pe care mi le dădeau amintirile zilelor fericite petrecute cu tine.

— Bine, domnule, i-am spus eu tatălui tău, ştergându-mi lacrimile. Credeţi că-l iubesc pe fiul dumneavoastră?

— Da, zise domnul Duval.

— Că este vorba de o iubire dezinteresată?

— Da.

— Credeţi că-mi făurisem din această iubire speranţa, visul şi iertarea vieţii mele?

— Sunt pe deplin convins.

— Bine, domnule, sărutaţi-mă o singură dată aşa cum v-aţi săruta propria fiică, şi vă jur că această sărutare, singura cu adevărat castă pe care am primit-o până acum, îmi va da puteri să rezist împotriva iubirii mele, şi în mai puţin de opt zile fiul dumneavoastră se va întoarce la familia sa, poate nefericit pentru câtăva vreme, dar vindecat pentru totdeauna. 

— Eşti o fiinţă nobilă, mi-a răspuns tatăl tău, sărutându-mă pe frunte, şi încerci să făptuieşti un lucru pentru care Dumnezeu te va răsplăti; dar mă tem foarte mult că nu ai să obţii nimic de la fiul meu.

— Oh, fiţi liniştit, domnule, are să mă urască! Trebuia să existe între noi un obstacol de netrecut, atât pentru unul, cât şi pentru celălalt.

I-am scris Prudencei ca acceptam propunerile domnului conte de N... şi că o rugam să-i transmită că aveam să iau masa împreună cu ea şi cu el.

Am lipit plicul şi, fără să-i spun ce conţinea scrisoarea, l-am rugat pe tatăl tău ca la sosirea în Paris s-o trimită la destinaţie.

M-a întrebat totuşi ce cuprindea scrisoarea.

— Fericirea fiului dumneavoastră, i-am răspuns eu.

Tatăl tău m-a sărutat pentru ultima dată. Am simţit pe frunte picurându-mi două lacrimi de recunoştinţă, care mi-au părut ca un botez ce venea să-mi spele păcatele de odinioară, iar în clipa în care tocmai consimţisem să fiu a altui bărbat, radiam de mândrie gândindu-mă ce răscumpăram prin această nouă greşeală.

Era foarte firesc, Armand: mi-ai spus doar că tatăl tău era omul cel mai cinstit pe care puteai să-l întâlneşti.”