CARLOS RUIZ ZAFÓN LUMINILE DIN SEPTEMBRIE

Dragă Irene,
   Luminile din septembrie m-au învăţat să-mi amintesc de paşii tăi care se pierdeau în mare. Ştiam deja atunci că amprenta iernii nu va întârzia să şteargă mirajul ultimei veri pe care am petrecut-o împreună în Golful Albastru. Te-ar surprinde să constaţi cât de puţin s-a schimbat de atunci. Turnul farului continuă să se înalţe precum o santinelă în negură, iar drumul care străjuieşte Plaja Englezului nu mai este decât o biată cărare ce şerpuieşte prin nisip către nicăieri. Ruinele vilei Cravenmoore se întrezăresc deasupra pădurii, tăcute, învăluite în întuneric. în zilele, din ce în ce mai puţine, când mă aventurez cu barca în largul golfului, pot vedea încă geamurile crăpate de la ferestrele din aripa vestică cum strălucesc aidoma unor semnale fantasmagorice în ceaţă. Uneori, vrăjit de amintirea acelor zile în care, la căderea serii, brăzdam golful întorcându-ne în port, am impresia că văd din nou luminile ce licăresc în beznă. Dar ştiu că nu mai e nimeni acolo. Nimeni. Te întrebi probabil ce s-a ales din Casa de pe Stâncă. Ei bine, se află tot acolo, izolată, înfruntând oceanul nesfârşit din vârful promontoriului. Iarna trecută, o furtună a distrus ce mai rămăsese din micul ambarcader de pe plajă. Un bijutier înstărit, venit dintr-un oraş fără nume, a fost tentat să o cumpere pentru o sumă derizorie, dar vânturile dinspre apus şi valurile furioase care izbesc ţărmul au avut grijă să-l facă să se răzgândească. Salpetrul a lăsat urme în lemnul alb. Cărarea secretă care ducea până la lagună este acum o junglă de nepătruns, plină de arbuşti sălbatici şi crengi căzute. În câte o seară, atunci când munca pe chei mi-o permite, iau bicicleta şi mă duc până la promontoriu ca să privesc apusul soarelui din veranda suspendată deasupra ţărmului: doar eu şi un stol de pescăruşi, ce par să-şi fi adjudecat rolul de noi chiriaşi fără să fi trecut pe la biroul vreunui notar. De acolo se poate vedea încă luna, care desenează o ghirlandă de argint spre Peştera Liliecilor atunci când se înalţă deasupra orizontului. Îmi amintesc că odată ţi-am vorbit despre această peşteră şi ţi-am istorisit povestea fantastică a unui corsar sinistru, al cărui vas a fost înghiţit de peşteră într-o noapte din 1746. N-a existat niciodată vreun contrabandist sau vreun pirat bătăuş care să se aventureze în bezna acelei grote. În apărarea mea pot spune că aceasta a fost singura minciună pe care ai auzit-o de la mine. Deşi probabil ai ştiut asta de la bun început. În dimineaţa aceasta, în timp ce întindeam nişte plase de pescuit prinse într-un recif, s-a întâmplat din nou. Pentru o clipă am crezut că te văd pe veranda Casei de pe Stâncă, privind tăcută în zare, aşa cum îţi făcea plăcere. Când pescăruşii şi-au luat zborul, mi-am dat seama că nu era nimeni acolo. La câţiva paşi, răzbind printre ceţuri, se înălţa muntele Saint Michel, ca o insulă fugară împotmolită în mare. Uneori cred că au plecat cu toţii într-un loc departe de Golful Albastru şi că eu am rămas prizonierul timpului, sperând zadarnic ca marea purpurie de septembrie să-mi înapoieze ceva mai mult decât nişte amintiri. Nu mă lua prea mult în seamă. Marea face lucruri din astea; aduce totul înapoi după un timp, mai