Un băiețel. Înalt ca un bărbat, dar cu o față de copil
Scrisori din cărți
Favorite
Odată am dat un interviu pentru Banbury Herald. Trebuie să-l caut într-una din zile pentru biografie. Mi-au trimis un tip foarte ciudat. Un băiețel. Înalt ca un bărbat, dar cu o față de copil. Stângaci în costumul lui cel nou. Costumul era maro, urât și potrivit unui bărbat mult mai în vârstă. Gulerul, croiala, materialul, toate erau nepotrivite. Era genul de îmbrăcăminte pe care o mamă ar cumpăra-o băiatului ei care părăsește școala ca să intre la primul lui serviciu, imaginându-și că astfel copilul se va maturiza. Dar băieții nu-și sfârșesc copilăria când încetează să poarte uniforma de școală. Avea ceva straniu în comportament. O anume intensitate. Din clipa în care l-am văzut, mi-am spus: „Oare ce urmărește?” Nu am nimic împotriva oamenilor care iubesc adevărul. În afară de faptul că sunt parteneri plicticoși. Atâta timp cât nu insistă asupra sincerității povestitorului, cum fac unii dintre ei. Evident că asta mă enervează. Dar, dacă mă lasă-n pace, nu le fac rău. Problema mea nu vizează iubitorii de adevăr, ci adevărul însuși. Ce ajutor, ce consolare poți avea în adevăr, în comparație cu o poveste? Ea ce e bun adevărul la miezul nopții, în întuneric, când vântul șuieră sălbatic pe horn? Când fulgerul aruncă umbre pe peretele dormitorului și ploaia bate în ferestre cu degetele ei lungi? Nu. Când înțepenești de frică și de frig în patul tău, nu te aștepta ca adevărul pur și dur să alerge în ajutorul tău. Ai nevoie de farmecele durdulii ale unei povești. De siguranța mângâietoare, mămoasă a unei minciuni. Unor scriitori nu le plac, desigur, interviurile. Se supără din cauza asta. „Aceleași vechi întrebări?” se plâng ei. Ei bine, dar la ce se-așteaptă? Reporterii sunt niște impostori. Noi, scriitorii, suntem adevărații creatori. Doar fiindcă pun mereu aceleași întrebări nu înseamnă că trebuie să le dăm mereu aceleași răspunsuri, nu-i așa? Adică să inventăm lucruri, asta ne e meseria. Așa că dau zeci de interviuri pe an. Sute, de-a lungul vieții. Pentru că n-am crezut niciodată că geniul trebuie ascuns vederii ca să înflorească. Geniul meu nu este atât de fragil încât să se tupileze de frica degetelor murdare ale ziariștilor. În primii ani au încercat să mă prindă nepregătită. Făceau cercetări, dădeau la iveală câte-o rămășiță de adevăr bine ascunsă în buzunar, o scoteau la momentul potrivit și sperau să mă oblige să dezvălui mai mult. Trebuia să fiu atentă. Să-i îndrept în direcția în care eu voiam s-o ia, să folosesc momeala pentru a-i atrage ușor și imperceptibil spre o poveste mai frumoasă decât cea pe care ei o aleseseră. Bună strategie. Ochii începeau să le strălucească, iar frântura de adevăr le juca printre degete până când le scăpa din mână și cădea neobservată pe podea. Strategia a funcționat mereu. O poveste bună este mereu mai captivantă decât adevărul. Mai târziu, după ce am devenit celebră, interviul luat Videi Winter s-a transformat într-un fel de ritual pentru ziariști. Știau în mare la ce să se aștepte și ar fi fost dezamăgiți să plece fără o poveste. Se treceau în revistă întrebările obișnuite („Cum vă vine inspirația?” „Vă bazați personajele pe realitate?” „Cât din propria identitate ați pus în personajul principal?”) și, cu cât răspunsurile mele erau mai succinte, cu atât le plăceau mai mult. („Din capul meu.” „Nu.” „Nimic.”) Apoi detaliul pe care îl așteptau, povestea pentru care veniseră de fapt. O expresie visătoare, plină de speranță le apărea pe față. Parcă erau niște copii la ora de culcare. Povestiți- ne despre dumneavoastră, domnișoară Winter. Și le povesteam. Simple povestioare, bineînțeles, nu cine știe ce. Câteva detalii, aranjate într-o narațiune frumoasă, un motiv memorabil aici, câteva artificii mai încolo. Firimituri de pe fundul sacului. Mai rămâneau încă multe nespuse. Episoade din romane și povestiri, intrigi pe care nu le- am dus niciodată până la capăt, personaje necreate, descrieri pitorești pe care nu le-am folosit niciodată. Detalii la care cândva renunțasem înainte să public cartea. Totul stă în rotunjirea marginilor, lipirea fragmentelor și povestea e gata. Altă biografie nouă-nouță. Plecau fericiți, strângând agendele în mâini ca niște copii care au primit bomboane la sfârșitul unei aniversări. Era un eveniment de povestit la nepoți: „Într-o zi m-am întâlnit cu Vida Winter, iar ea mi-a spus o poveste”. Apropo, băiatul de la Banbury Herald mi-a zis: „Domnișoară Winter, vă rog, spuneți-mi adevărul”. Ce fel de rugăminte mai era și asta? Oamenii foloseau tot felul de tactici ca să mă păcălească să le povestesc și le miroseam jocurile de la kilometri distanță, dar puștiul ăsta... Ridicol! Adică la ce se aștepta? Bună întrebare. La ce se aștepta? Ochii îi luceau febril. Mă privea extrem de atent. Cercetând. Analizând. Căuta ceva neobișnuit, sunt sigură. Fruntea îi era acoperită de sudoare. Poate că ceva îl durea. „Spuneți-mi adevărul”, mi-a zis. Am avut o senzație ciudată, ca și cum trecutul revenea la viață. Amintirile unei vieți trecute gâlgâind în stomacul meu, o maree care mi se ridica în vene și care-și trimitea valurile reci ce mi se zbăteau în tâmple. Tremurul ciudat al acestei stări. „Spuneți-mi adevărul.” M-am gândit la cererea lui. Am meditat asupra ei, am cântărit posibilele consecințe. Mă intriga băiatul ăsta cu față palidă și ochi strălucitori. „Foarte bine”, am spus. După o oră a plecat. Și-a luat rămas-bun cu voce slabă și distrată, fără să privească înapoi. Nu i-am spus adevărul. Cum aș fi putut? l-am spus o poveste. O schiță sărăcăcioasă și neinteresantă. Fără strălucire, fără zorzoane, doar câteva detalii plicticoase și învechite, aruncate grămadă unele peste altele, fără margini cizelate. O poveste care seamănă cu viața. Sau ceea ce își imaginează oamenii că ar putea fi viața, un lucru diferit. Nu-i ușor pentru cineva cu talentul meu să creeze o asemenea poveste. L-am privit de la fereastră. Mergea anevoie pe stradă, adus de umeri, cu capul plecat. Toată energia, toată pasiunea, toată verva dispăruseră. Îl omorâsem. Nu mă învinuiesc doar pe mine. N-ar fi trebuit să mă creadă. Nu l-am mai văzut niciodată. Sentimentul pe care l-am avut, golul din stomac, furnicăturile din tâmple și din vârfurile degetelor m-au urmărit un timp. Ele creșteau și descreșteau odată cu amintirea cuvintelor băiatului. „Spuneți-mi adevărul.” „Nu”, am spus. Iar și iar. Nu. Dar nu-mi găseam liniștea. Era felul meu de a mă amuza. Mai mult, era un pericol. În cele din urmă m-am hotărât. „Nu încă.” Sentimentul a oftat, s-a foit, dar în cele din urmă s-a potolit. Atât de tare s-a potolit, că am uitat complet de el. Cât de demult s-au întâmplat toate astea? Treizeci de ani? Patruzeci? Poate mai mult. Timpul trece mai repede decât crezi. M-am gândit de curând la acel băiat. „Spuneți-mi adevărul.” Și tot de curând am simțit din nou tremurul acela ciudat. Ceva crește înăuntrul meu, divizându-se, multiplicându-se. Îl simt în stomac tare și rotund, cam de mărimea unui grepfrut. Îmi suge aerul din plămâni și-mi roade măduva din oase. Lunga stare de toropeală l-a schimbat. De la un lucru neînsemnat ce putea fi controlat a devenit un tiran. Refuză orice negociere, nu stă la discuții, își declară drepturile. Nu vrea să cedeze. „Adevărul”, îmi reamintește mereu, chemându-l pe băiat, privindu-l cum se îndepărtează. Apoi se întoarce împotriva mea, îmi strânge tot corpul în gheare, mă domină. Am avut o înțelegere, îți amintești? A venit timpul. Veniți luni. Voi trimite o mașină să vă ia când ajungeți cu trenul, la patru și jumătate, la Gara Harrogate.
Vida Winter
Dacă doriți să citiți și carte iată aici este LINK-UL Diane Setterfield- A treisprezecea poveste carte .PDF
Comentarii (0)
Un bărbat fără femeie este ca o femeie fără bărbat. Vedem în jurul nostru tot mai multe neînţelegeri în viaţa de familie, iar certurile și divorţurile s-au înmulțit.
Am lăsat zilele să treacă. Am crezut că o să se schimbe ceva, că o să mă schimb eu, că… o să îmi treacă. Am crezut că oricum totul se va termina la un moment dat și ne
Sunt oameni care nu știu să își trăiască viața singuri. Cunosc oameni care nu au fost niciodată singuri, ci au sărit dintr-o relație în cealaltă pentru că nu au știut
Acest băiețel, umblă vorba, s-a întors acasă cu o căprioară. Mama sa a făcut poza când acesta a dat să intre în locuință cu noul prieten. Puștiul facuse o plimbare prin
În urmă cu aproape opt ani, emisiunea militară de la Radio România Timişoara difuza un proiect intitulat „Scrisori pentru militari”. Un grup de elevi de la Liceul
„Dama cu camelii” este romanul care l-a scos pe Alexandre Dumas – fiul din umbra tatălui său. Este un roman autobiografic dar, în acelaşi timp, o radiografie atemporală
Un bărbat fără femeie este ca o femeie fără bărbat. Vedem în jurul nostru tot mai multe neînţelegeri în viaţa de familie, iar certurile și divorţurile s-au înmulțit.
Am lăsat zilele să treacă. Am crezut că o să se schimbe ceva, că o să mă schimb eu, că… o să îmi treacă. Am crezut că oricum totul se va termina la un moment dat și ne
Sunt oameni care nu știu să își trăiască viața singuri. Cunosc oameni care nu au fost niciodată singuri, ci au sărit dintr-o relație în cealaltă pentru că nu au știut
Acest băiețel, umblă vorba, s-a întors acasă cu o căprioară. Mama sa a făcut poza când acesta a dat să intre în locuință cu noul prieten. Puștiul facuse o plimbare prin
În urmă cu aproape opt ani, emisiunea militară de la Radio România Timişoara difuza un proiect intitulat „Scrisori pentru militari”. Un grup de elevi de la Liceul
„Dama cu camelii” este romanul care l-a scos pe Alexandre Dumas – fiul din umbra tatălui său. Este un roman autobiografic dar, în acelaşi timp, o radiografie atemporală