“Scriu, dar sângele meu o face în locul meu”

Dragul meu,

Am încercat să trăiesc fără să-ți scriu. Am tăcut. Am trăit între oameni, am râs, am mâncat, am mers prin ploaie fără umbrelă, poate ca să-mi spele gândurile care veneau spre tine ca niște păsări negre. Dar totul a fost un teatru în care jucam un rol prost. Fiecare zi în care n-am scris despre tine a fost o zi pierdută în care m-am trădat pe mine.

Sunt un om întreg doar când îmi dau voie să fiu sfâșiată de tine.

Tu n-ai știut niciodată cum e să porți un om întreg în piept, cum e să respiri printre amintiri care îți înfig cuțitul la fiecare pas. Ți-a fost ușor să pleci. Ți-a fost ușor să te aduni și să devii altul.

Dar mie?

Eu am rămas cu tine în toate lucrurile tăcute: în cana de cafea, în scaunul gol de la masă, în hainele pe care nu le-ai mai purtat, dar pe care le simt în vise. M-am trezit într-o dimineață cu gustul tău în gură, de parcă ai fi fost acolo, și m-am urât pentru că m-am bucurat de iluzie.

Uneori, noaptea, îmi ating inima cu mâna, ca să verific dacă mai bate pentru mine sau doar pentru tine.

Tu ai devenit o rană cu piele peste, dar în mine arde. Și scrisul ăsta, cuvintele astea, nu sunt nimic altceva decât sânge care iese prin litere. Mă doare fiecare rând. Dar poate că, într-un fel bolnav, îmi place durerea asta, fiindcă e tot ce mi-a mai rămas de la tine.

Dacă citești asta vreodată, să știi că n-am scris-o ca să te aduc înapoi. Nu vreau înapoi un trup fără suflet. Vreau doar să știi că ai fost iubit. Cu disperare. Cu rușine. Cu genunchii goi pe podea și sufletul în palme.

Și că iubirea asta nu a trecut. Doar a învățat să urle în tăcere.

Cu durere frumoasă,
Eu